— Ai scris ceva? m-a întrebat el.
— De câte ori vizualizez cuvinte, îmi vine să vomit.
Lângă mine, Gus a tușit.
— Cuvântul ăla.
— Scuze.
— Să comandăm pizza? a întrebat.
— Glumești? Doar ce era să...
— January, a început Gus, nu pronunța cuvântul. Doar răspunde la întrebare.
— Firește că ar trebui.
Luni aproape că ne-am recuperat. Sau cel puțin suficient cât să
lucrăm amândoi la mesele noastre pe timpul zilei (eu am scos două mii de cuvinte). Pe la 13.40, Gus a ridicat prima notiță din acea zi. ȚI-AM
TRIMIS MESAJ.
MI-AMINTESC, i-am scris înapoi. UN MOMENT ISTORIC ÎN
PRIETENIA NOASTRĂ.
NU, a făcut el. ȚI-AM TRIMIS MESAJ ACUM UN MINUT.
Îmi lăsasem telefonul la încărcat lângă pat. Mi-am ridicat arătătorul și m-am grăbit în cameră ca să-mi iau telefonul. Mesajul spunea următoarele: Știi să faci o margarita?
Gus, i-am răspuns, mesajul ăsta e mai scurt decât cel în care mi-ai spus să
mă duc să verific mesajul.
El a răspuns imediat: Am vrut să fac o solicitare oficială. Mesajele scrise sunt o formă de comunicare lipsită de obligații.
Nu știu să fac margărita, i-am răspuns, dar știu pe cineva care știe.
Jose Cuervo? a întrebat el.
Am tras jaluzelele și m-am aplecat pe fereastră, strigând către capătul caselor noastre, acolo unde erau ferestrele de la bucătărie.
— GOOGLE.
Telefonul mi-a bâzâit cu răspunsul lui: Vino-ncoace. Am încercat să
nu bag de seamă ce-mi făcuseră cuvintele acelea, tremurul din tot corpul, fierbințeala.
M-am întors după calculator și m-am dus la el desculță. Gus m-a întâmpinat pe verandă, sprijinit de tocul ușii.
— Tu stai vreodată drept în picioare? am întrebat.
— Nu dacă pot să scap din asta, a răspuns el, conducându-mă în bucătărie.
M-am așezat pe un scaun de la bar, timp în care el a scos limetele, după care s-a dus în camera de zi după mixer, tequila și triplu sec.
— Te rog, nu te deranja să mă ajuți, m-a tachinat el.
— Nu-ți face griji, nu aveam de gând.
După ce a terminat de preparat băuturile, am ieșit pe veranda din față, unde am lucrat până când ultimele raze ale soarelui au fost înghițite de albastrul-închis al cerului din Michigan, stelele apărând de parcă l-ar fi străpuns, una câte una. Când stomacul a început să ne ghiorăie, m-am dus în casă după restul de pizza și am mâncat-o rece, cu picioarele întinse, sprijinite de balustrada verandei.
— Privește, a spus Gus, arătând spre cerul albastru-închis în timp ce două fâșii argintii, identice de lumină au trecut printre stele.
Ochii lui făceau iar chestia aia, specifică lui Gus, la vederea lor, și-mi făcea pieptul să zvâcnească aproape dureros. Îmi plăcea la nebunie entuziasmul acela vulnerabil atunci când vedea ceva care-l făcea să
simtă, înainte să și-l înăbușe.
Și la mine se uită așa uneori.
Eu mi-am îndreptat atenția la stele.
— Mă regăsesc, am zis eu plat.
— Parcă suntem noi, a spus Gus, râzând. În flăcări și practic căzând din cer.
S-a uitat la mine cu ochi negri, febrili, care-mi demontau calmul atent pe care mi-l refăcusem. Privirea mi-a alunecat de-a lungul lui, chinuindu-mă să găsesc ceva de zis.
