repar lucrurile? Ce-aș fi putut face încât...

— Nu sunt supărată pe tine!

— Ba ești, m-a contrazis.

Am încercat încă o dată să deschid ușa. El m-a prins și a închis-o la loc.

— Te rog, January, spune-mi.

— Nu sunt, am insistat printre lacrimi. Nu sunt supărată pe tine. Nu suntem nici măcar suficient de apropiați cât să purtăm o ceartă. Sunt doar o cunoștință. Nu contează că am petrecut o afurisită de lună

împreună. Nu e ca și cum suntem prieteni.

Am încercat încă o dată să deschid cu forța ușa, însă Gus s-a pus între mine și ea. Două șanțuri identice s-au format atunci între sprâncenele lui, iar gura lui strâmbă s-a ridicat și mai mult într-o parte.

— Te rog, a spus el, aproape vlăguit. Nu face asta.

— Asta ce? am vrut eu să știu.

El și-a ridicat mâinile în lateral.

— Să fiu al naibii dacă știu! a strigat. Ce faci acum!

— Cât de proastă mă crezi? l-am întrebat.

— Despre ce vorbești?

— Presupun că n-ar trebui să fiu surprinsă că nu-mi zici nimic, am spus. Nu e ca și cum ai putea să mă respecți pe mine sau opiniile mele.

— Ba normal că te respect.

— Știu că ai fost căsătorit, i-am trântit-o. Știu că ai fost căsătorit și că

te-ai despărțit de ziua ta și că nu numai că nu mi-ai spus nimic din toate astea, dar m-ai mai și ascultat îndrugând verzi și uscate despre de ce fac ce fac și cum asta înseamnă totul pentru mine – ți-am povestit despre tata și despre ce a făcut –, iar tu ai stat acolo și m-ai privit de sus, de pe calul tău îngâmfat...

— Calul meu îngâmfat? a râs Gus.

— ...crezându-mă proastă sau naivă...

— Normal că nu am...

— Ținându-ți secret mariajul eșuat, la fel cum faci cu tot ce se întâmplă în viața ta, ca să poți să-i privești de sus pe oamenii simpli ca mine care încă mai cred...

— Oprește-te! s-a răstit el.

— În timp ce tu dai petreceri ca să...

— Oprește-te! a repetat, smucindu-se de lângă mine și dând ocol mașinii, ca apoi să se întoarcă cu fața spre mine, furios: Nu mă cunoști, January.

— Sunt conștientă de asta, am râs neamuzată.

— Nu, a spus el, scuturând din cap și venind ca o furtună spre mine, oprindu-se la nu mai mult de cincisprezece centimetri de mine. Nu mă

cunoști pentru că ăsta nu sunt eu. Crezi că mariajul meu a fost o afurisită

de glumă pentru mine? Am fost căsătorit doi ani. Doi ani înainte ca soția să plece cu cavalerul de onoare de la nunta noastră. Cunosc pești care trăiesc mai mult de atât. Și nici n-am vrut să divorțez. Aș fi rămas cu ea, chiar și după ce am aflat de aventură, dar știi ce, January? Finalurile fericite nu se rezumă la o afurisită de persoană. E nevoie de două și nu poți face nimic ca să forțezi pe cineva să continue să te iubească. Mă crezi să nu, eu nu fac conversație cu orele cu tine ca să te judec în tăcere. Iar

dacă îmi ia ceva ca să-ți spun lucruri de genul hei, soția m-a părăsit pentru afurisitul de coleg de cameră din facultate poate că nu are legătură cu tine, bine? Poate are legătură cu faptul că nu-mi place să spun cu voce tare ceva în privința căruia nu mai pot face nimic. Mama ta nu l-a părăsit pe tatăl tău când a înșelat-o și nici mama nu l-a părăsit pe tata când mi-a rupt mâna, și totuși n-am putut s-o fac pe soția mea să rămână.

Am simțit un bolovan în stomac și un nod în gât. M-a trecut un fior și mi-am dat seama de toate: ezitările lui, faptul că nu avea încredere în oameni, teama de a-și lua angajamente pe termen lung.

Nimeni nu-l alesese niciodată pe Gus. Încă din copilărie, nimeni nu-l alesese pe el și îi era rușine cu treaba asta, de parcă ar fi fost o pată asupra lui. Voiam să-i spun că nu era cazul, că nu i se întâmplaseră toate astea fiindcă ar fi fost ceva în neregulă cu el, ci cu toți ceilalți. Dar n-am reușit să scot cuvintele pe gură. N-am putut să fac nimic decât să mă uit la el –

cum stătea acolo, înconjurat de aburi, cu pieptul străbătut de suspine – și să mă doară inima pentru el și să urăsc pe toată lumea care îl făcuse să se simtă astfel.

În momentul acela, sincer, nici nu-mi mai păsa de ce dispăruse sau unde se dusese. Nu mai avea lucirea dură în ochi, iar bărbia îi era căzută

în piept, în timp ce se freca pe frunte.

Aș fi putut să-i spun un milion de lucruri, dar până la urmă mi-a ieșit asta:

— Parker?

El și-a ridicat din nou privirea, cu ochii mari și gura căscată.

— Poftim?

— Colegul de cameră din facultate? am murmurat eu. Te referi la Parker?