Gus și-a închis gura, mușchii maxilarului și ai gâtului încordându-i-se ușor pe când a înghițit în sec.
— Mda, abia a rostit. Parker.
Parker, studentul la Arte, cu haine excentrice. Parker, care își pensase sprânceana stângă aproape de tot. Avea ochi frumoși, albaștri, și o anume bizarerie pe care eu și prietenii mei mereu o asemuisem cu entuziasmul unui labrador când venea vorba de sex. De care, eram cu toții siguri, avea parte din plin, dintr-o varietate de surse.
Gus nu mă privea. Își freca din nou fruntea, arătând la fel de amărât
și de rușinat cum mă simțisem și eu cu treizeci de secunde în urmă.
— De ziua ta. Ce nesimțită!
Nu mi-am dat seama că vorbisem cu voce tare, până când nu l-am auzit pe el.
— Păi, nu ăsta i-a fost planul. Se uita în altă parte, cu privirea pierdută în lungul parcării. Am tras-o de limbă. Simțeam că era ceva în neregulă și... în fine.
Tot o nesimțităafost, am gândit. Am clătinat din cap, fiindcă nu mai știam ce să spun. Am făcut un pas în față și mi-am înfășurat brațele în jurul lui, îngropându-mi fața în gâtul său, simțindu-l cum respiră adânc.
După o clipă prelungă, i-am simțit brațele cuprinzându-mă și am stat așa, în conul de umbră al felinarului din parcare, ținându-ne în brațe.
— Îmi pare rău, i-am șoptit cu buzele lipite de pielea lui. Ar fi trebuit să te aleagă pe tine.
Și am crezut fiecare cuvânt, deși nu era clar la cine mă refeream.
El m-a strâns și mai tare, adâncindu-și gura în creștetul capului meu.
Dinăuntru s-a auzit o melodie tristă de-a lui Crosby, Stills, Nash & Young, chitara sunând de parcă i-ar fi plâns corzile. Gus m-a legănat ușor dintr-o parte în alta.
— Vreau să te cunosc, i-am zis în cele din urmă.
— Și eu aș vrea asta, mi-a șoptit în păr. Am mai rămas așa puțin, apoi a continuat: Hai să bem o cafea înăuntru, ca să putem pleca acasă.
Nu voiam să mă duc acasă. Nu voiam să mă îndepărtez de Gus.
— Sigur.
S-a îndepărtat de mine și mâna lui a alunecat pe gâtul meu, sprijinindu-se pe adâncitura dintre gât și umăr, cu degetul mare aspru mângâindu-mi marginea claviculei. A clătinat din cap o dată.
— Niciodată nu te-am considerat proastă.
Am dat din cap. Nu eram sigură ce să spun și chiar dacă aș fi fost, eu nu eram sigură dacă vocea mi s-ar fi auzit groasă și grea, așa cum îmi simțeam sângele, sau tremurată și ridicată, așa cum îmi simțeam stomacul.
Privirea lui Gus a alunecat spre gura mea, apoi s-a ridicat spre ochi.
— M-am gândit – cred că trebuie să ai curaj ca să crezi în dragoste.
Adică, într-o dragoste de durată. Să încerci, chiar știind că îți poate face rău.
— Dar cu tine cum rămâne?
— Cu mine cum rămâne? a murmurat el.
Trebuia să-mi dreg glasul, dar nu. Ar fi prea evident la ce mă
gândeam, ce simțeam.
— Nu crezi că ți se va mai întâmpla vreodată?
Gus s-a dat înapoi, pietrișul trosnindu-i sub pantofi.
— Nu contează dacă cred că poate funcționa sau nu, a spus el. Chiar dacă nu crezi în ceva, asta nu te împiedică să-ți dorești. Dacă nu ești atent.
Privirea lui m-a încălzit, dar apoi am simțit pe piele cum s-a strecurat la loc răceala când s-a întors în cele din urmă spre bar.
— Haide, a spus el. Hai să bem cafeaua aia.
Atenție. Nu puteam fi prea precaută când venea vorba de Gus Everett. În cazul de față, mahmureala mea de a doua zi dimineață.
M-am trezit la primul SMS de la el.
Spunea doar atât: Au!
Capitolul 18. Fosta
Nu am mai petrecut nopțile separate, fiecare pe veranda lui.
Duminică, Gus a venit la mine, arătând de parcă începuse să fie înghițit de un compactor de gunoi doar ca să fie scuipat înapoi pe la jumătate. Iar eu mă simțeam cel puțin pe cât de rău arăta el.
Am scos șezlongurile pe verandă și am zăcut acolo cu pungi de gheață la cap, bând sticlele de Gatorade pe care le adusese el.
