— Noroc! a spus, ridicându-l pe al lui.
— Pentru ce bem? am întrebat.
— Pentru finalurile tale fericite, a răspuns el, rânjind.
Credeam că suntem prieteni, că mă respecta, iar acum aveam din nou impresia că mă considera o prințesă din povești și că râdea în sinea lui de cât de naivă și de prostească era viziunea mea asupra vieții, că
păstra mariajul lui eșuat ca pe un as în mânecă dovedindu-mi, încă o dată, că știa mai multe decât mine.
Mi s-a aprins un soi de fitil în stomac și am dat băutura pe gât fără să
ciocnesc cu el. Gus a părut să o ia drept o omisiune din partea mea. El încă bea când eu m-am îndreptat înapoi spre ringul de dans.
Trebuia să recunosc că era ceva deosebit de amuzant în a dansa furios, dar asta nu m-a oprit. Am mai terminat două cântece și am mai dat pe gât două shoturi.
Când ne-am întors pentru cel de-al patrulea cântec – un dans mai
complex ca să se bucure și cei mai pricepuți, timp în care gazda s-a dus la toaletă și și-a odihnit corzile vocale –, nu aveam nici o șansă să ținem pasul cu adevărata coregrafie, chiar și neamețiți dacă am fi fost. În timpul unei piruete duble la dreapta, pantoful mi s-a prins într-o scândură
ridicată, iar Gus m-a prins de talie, împiedicându-mă astfel să cad.
Râsetul i-a pierit când mi-a văzut fața, apoi s-a sprijinit (desigur) de bârna din spate, nemesisul meu de mai devreme, trăgându-mă de șolduri înspre el. Mâna lui parcă îmi ardea hainele de piele și mă luptam să-mi mențin mintea limpede în vreme ce el mă ținea cum mă ținea.
— Hei, a murmurat el, ducându-și gura la urechea mea ca să-l aud pe deasupra muzicii. Ce s-a întâmplat?
Se întâmpla că degetele lui mari desenau cercuri pe șoldurile mele, că îi simțeam răsuflarea mirosind a whisky în colțul gurii și mi-am dat seama ce proastă eram pentru efectul pe care-l avea asupra mea. Chiar că
eram naivă.
Avusesem mereu încredere în părinții mei, niciodată nu simțisem piesele lipsă din relația mea cu Jacques, iar acum mă atașasem emoțional de cineva care făcea tot ce-i stătea în putință să mă convingă că nu era cazul.
M-am depărtat de el și aș fi vrut să îi zic Trebuie să plec acasă sau poate Nu mă simt prea bine.
Dar nu m-am priceput niciodată la a ascunde ce simt, mai ales în ultimul an.
Așa că nu am spus nimic. Doar am luat-o la fugă spre ușă.
Am ieșit în aerul rece din parcare și m-am dus glonț spre Kia, întrebându-mă dacă m-aș putea forța să vomit sau măcar să nu izbucnesc într-un plâns nervos, așa încât să fiu convingătoare când aveam să-i spun lui Gus că mi-era rău și trebuia să plec acasă. Îl auzeam strigându-mă pe nume și venind după mine și m-am silit să-mi opresc lacrimile care-mi curgeau din ochi. Nu eram tristă – eram stânjenită, frustrată și nu mai știu ce altceva – așa că de ce nu se puteau conforma și canalele mele lacrimale?
— January, a spus din nou Gus, alergând spre mine.
— Sunt bine, am zis, scotocindu-mi prin buzunar după chei. Doar că... trebuie să mă duc acasă. Nu sunt... Nu...
— Nu putem să plecăm de aici până nu ne trezim din beție, a spus
el.
— Atunci o să stau în mașină.
Îmi tremurau mâinile, în timp ce încercam să nimeresc încuietoarea cu cheia.
— Stai, lasă-mă pe mine.
Gus mi-a luat cheia din mâini și a introdus-o în locașul ei, descuind portiera șoferului, însă nu s-a dat din drum ca s-o pot și deschide.
— Mulțumesc, am zis, fără să ridic privirea înspre el.
Am tresărit când mâna lui mi-a atins ușor fața, dându-mi la o parte părul de pe obrajii umezi. Mi l-a dat după ureche și a zis:
— Indiferent despre ce e vorba, poți să-mi spui.
Acum mi-am ridicat privirea la el, ignorând uriașa tresărire a stomacului atunci când ochii mei i-au întâlnit pe ai lui.
— De ce?
El a ridicat din sprâncene.
— De ce ce?
— De ce să-ți spun? am vrut eu să știu. De ce ți-aș spune orice?
A închis gura, bărbia tensionându-i-se ușor.
— Ce înseamnă asta? Ce am făcut?
— Nimic, am zis, întorcându-mă spre mașină, însă corpul lui Gus bloca încă ușa. Dă-te la o parte, Gus!
— Nu e drept, a zis el. Ești supărată pe mine și nici nu pot încerca să
