El s-a îndreptat de spate și s-a dus la cabinetul din lemn de nuc din colț, de unde a scos două pahare de cristal înalte, pe care le-a pus apoi lângă aranjamentul de sticle de băutură.
— Vrei ceva de băut?
Normal că voiam ceva de băut. Doar ce ascultasem cumplita poveste a unui copil bătut pentru comiterea unor fărădelegi închipuite, plus de asta, eram singură cu Gus pentru prima oară de la sărutul acela. Chiar și aflat în celălalt capăt al încăperii, cu spatele la mine, căldura din casă
părea un înlocuitor pentru tensiunea dintre noi. Pentru amalgamul de sentimente care mă copleșeau. Furia la adresa tuturor părinților nefuncționali, jale fiindcă probabil că și ei se simțeau la fel ca și copiii lor
– neajutorați, nesiguri de deciziile luate, îngroziți să nu facă ceva greșit.
Mi-a fost milă de Dave și de ce i s-a întâmplat, am fost tristă pentru mama și cât de pierdută probabil că se simțise fără tata, și totuși, faptul că mă aflam în aceeași încăpere cu Gus mă încălzea și mă apăsa de parcă
ar fi fost lipit de mine, deși era în colțul opus.
Am auzit clinchetul slab al gheții din pahare. (Ținea gheața într-o găleată pe o tavă cu băuturi? Ce obicei de bani gata a adus cu el din Connecticut?)
Voiam răspunsuri cu privire la Pete, la părinții lui Gus și mariajul lui, însă acelea erau genul de informații pe care cineva trebuia să le ofere de bunăvoie, iar Gus nu o făcuse. Nu mă invitase nici măcar în casa lui până când unul dintre subiecții cercetării lui nu apăruse acolo pe neașteptate. Nici el nu fusese la mine în casă, dar casa mea nu făcea parte din mine. Nici nu era a mea, de fapt, era doar un fel de bagaj. Casa lui Gus era căminul lui.
Dave fusese înăuntru înaintea mea.
Gus s-a întors și s-a uitat la mine, cu sprâncenele încruntate.
— Ți-ai făcut un tatuaj.
A fost primul lucru la care m-am putut gândi când mi-am dat seama
că stătusem acolo în tăcere de prea mult timp.
Privirea i-a fugit asupra propriului braț.
— Așa e.
Și asta fusese tot. Nici o explicație cu privire la unde fusese. Eram binevenită să stau acolo, să beau ceva cu el și să vorbim despre cărți și amintiri neimportante despre fete care ne vomită în ceafă, dar nimic mai mult.
— Scotch? a întrebat Gus.
— Nu am făcut mare lucru azi. Ar trebui să mă întorc.
— Mda, a făcut el, încuviințând ușor din cap, distras. Mda, în regulă. Pe mâine atunci.
— Pe mâine, am spus și eu.
Pentru prima oară, mi-era groază să plănuiesc seara noastră de sâmbătă. Își lăsase ochelarii pe bufet, așa că a venit să-mi deschidă ușa.
Am ieșit pe verandă, dar m-am oprit când mi-am auzit propriul nume.
M-am întors și l-am văzut cu tâmpla dreaptă sprijinită de cadrul ușii.
Mereu se sprijinea de câte ceva, de parcă nu putea să-și suporte greutatea corpului la verticală pentru mai mult de o secundă sau două.
Era ori întins, ori tolănit, ori aplecat sau rezemat. Nu stătea niciodată pur și simplu în picioare sau așezat. La colegiu, mă gândeam că era leneș în toate privințele, în afara scrisului. Acum mă întrebam dacă nu era pur și simplu obosit, dacă viața nu-l oropsise în așa hal încât să-l facă să vrea să
se sprijine mereu, aplecat ca să nu-l atingă cineva în punctul sensibil, băiatul care visa să fugă cu trenul sau să trăiască printre ramurile de sequoia.
— Da? am spus eu.
— Mă bucur să te revăd, a zis.
— Ai mai spus asta.
— Da, a făcut el, așa e.
Mi-am înăbușit un zâmbet și fluturașii din stomac. Un zâmbet și o fluturare nu erau destul pentru mine. Mi se luase de secrete și de minciuni, indiferent cât de frumos sunau.
— Noapte bună, Gus.
Capitolul 17. Dansul
SMOCHING DISEARĂ? a scris Gus sâmbătă la prânz.
Mă simțeam anxioasă de fiecare dată când mă gândeam să fiu singură în mașină cu el, dar seara asta fusese plănuită înainte de ceea ce se întâmplase sâmbăta trecută și nu eram dispusă să renunț la înțelegere, nu acum când tocmai reîncepusem să scriu, după câteva luni.
ABSOLUT, am scris eu înapoi.
SERIOS? a întrebat el.
NU. AI CIZME DE COWBOY?
CE CREZI? DIN TOT CE ȘTII DESPRE MINE, GHICEȘTE DACĂ
