— Dar tu? a întrebat Gus.
Dave și-a mușcat buzele.
— Crezi în destin, Augustus?
Gus a făcut o grimasă la auzul numelui.
— Într-un fel. Consider că unele lucruri... sunt inevitabile.
Dave s-a lăsat pe spătarul scaunului, trăgându-și șapca pe ochi.
— Obișnuiam să fiu somnambul când eram mic. Un obicei foarte prost, înfricoșător. Odată, înainte să plecăm la Noul Eden, mama m-a
găsit stând pe marginea piscinei apartamentului nostru cu un cuțit de unt în mână. Dezbrăcat. Eu nici nu dormeam dezbrăcat.
Cu două săptămâni înainte să mergem la Noul Eden, eram în parc, doar eu și mama, când s-a pornit o furtună. Ei îi plăcea ploaia, așa că am mai rămas afară. A început să fulgere. Erau niște fulgere mari, puternice.
Am luat-o la fugă spre casă. Parcul era înconjurat de un gard de sârmă, iar când am ajuns în dreptul lui, mi-a strigat să aștept. Nu era sigură care era treaba cu fulgerele, dar s-a gândit că era o idee proastă ca un copil de șase ani să pună mâna pe o bară din metal. Și-a înfășurat mâna în cămașă
și mi-a deschis ea poarta.
Am mers spre casă. Tocmai pășeam pe treptele din față când s-a întâmplat. S-a auzit un zgomot de parcă un topor uriaș ar fi despicat lumea în două. Jur pe Dumnezeu, am crezut că s-a prăbușit Soarele pe Pământ. Atât de puternică a fost lumina.
— Ce lumină? a întrebat Gus.
— A fulgerului care m-a trăsnit, a spus Dave. Nu eram oameni religioși, Augustus, în special tata, dar asta a speriat-o pe mama. A decis să facem o schimbare. Am mers la biserică în săptămâna următoare – la cea mai strictă pe care a găsit-o –, iar când am ieșit, cineva i-a dat un pliant pe care scria „NOUL EDEN. Dumnezeu te invită să iei parte la un nou început. Răspunzi chemării lui?“
Gus scria repede, încuviințând din cap pe alocuri.
— Și a luat asta drept un semn?
— A crezut că Dumnezeu îmi salvase viața, a continuat Dave. Ca să-i atragă atenția. O săptămână mai târziu, ne mutam în comunitate, iar tata a venit cu noi. El nu credea, dar oricum considera că educația spirituală a copilului este treaba mamei. Nu știu ce-l apucase. Ce-l făcuse să se răzgândească. Dar în următorii doi ani s-a afundat mai mult decât mama. Apoi, într-o noapte, eram în rulota noastră, iar ea s-a trezit având un presentiment. Afară era furtună. A băgat capul în camera de zi unde dormeam eu și a văzut că patul era gol, doar un morman de pături răscolite în el. A încercat să-l trezească pe tata, dar dormea buștean. Așa că a ieșit de una singură în furtună. M-a găsit acolo, dezbrăcat până la piele, în mijlocul pădurii, fulgerele căzând în jurul meu ca niște artificii.
Și știți ce s-a întâmplat atunci?
Dave s-a uitat la mine, făcând o pauză, probabil pentru a spori
efectul dramatic.
— Fulgerul a lovit rulota, care a izbucnit în flăcări. Acela a fost primul incendiu din Noul Eden și încă nu a fost unul rău. A fost stins înainte să apuce să facă mari pagube. Dar mama m-a luat de acolo a doua zi.
— L-a luat ca pe încă un semn? a întrebat Gus.
— Vedeți voi, a răspuns Dave, mama crede în soartă, în destin – în mâna divină a lui Dumnezeu. Dar nu atât de mult încât să nu se mai învinuiască pentru ceea ce i s-a întâmplat tatei. Ea a fost cea care ne-a dus acolo. Și tot ea cea care m-a scos. Lui nu i-a spus pentru că știa că se afundase prea mult. Nu numai că ar fi refuzat să plece, dar s-ar fi ispășit pentru noi.
— Ispășit? am repetat eu.
— Jargon, a explicat Dave. E un fel de confesiune în numele altcuiva.
Nu voiau să credem că am fi dat raportul, că am fi stat cu ochii pe vecinii noștri. Era ispășire. Era sacrificiul de sine pe care îl făceai de a pune o barieră între tine și o altă persoană cu scopul de a o salva de la păcat. În adâncul meu, mama știa că dacă i-ar fi spus tatei că voia să plecăm, amândoi am fi fost pedepsiți. Ar fi primit pe puțin două săptămâni în izolare. Eu aș fi fost bătut, apoi dat unei alte familii până când credința ei ar fi fost refăcută. Ei spuneau că nu sunt adepții violenței. Că se sacrificau pentru noi ca să ne disciplineze. Dar îți dădeai seama de fiecare dată cine o făcea.
Iar ea știa toate acestea. Predestinat sau nu, mama ne-a văzut viitorul. Pe el nu mai putea să-l salveze. Dar a făcut ce a fost nevoie ca să
mă salveze pe mine.
Gus a rămas tăcut, pe gânduri. Mi-aduc aminte ce spusese despre părinții lui și am simțit un val de furie întorcându-mi stomacul. Pe tine de ce nu te-a salvat nimeni? m-am gândit. De ce nu te-a luat nimeni să fugă cu tine în toiul nopții?
Știam că era complicat. Știam că trebuie să fi fost niște motive la mijloc, dar tot am simțit o durere străbătându-mi trupul.
#
Gus a închis ușor ușa în urma lui Dave și s-a întors cu fața spre mine.
Preț de o clipă, nici unul nu a spus nimic, amândoi extenuați după
interviul de patru ore. Nu făceam decât să ne uităm unul la celălalt.
El s-a sprijinit de ușă.
— Hei, a spus, în cele din urmă.
— Hei, am răspuns.
Un început de zâmbet i-a încolțit în colțul gurii.
— Mă bucur să te văd.
— Da, am zis eu, mutându-mă de pe un picior pe altul. Și eu.
