Am ajuns în bucătărie, o versiune în oglindă a bucătăriei mele: un colț de luat micul dejun la stânga, unde masa în spatele căreia îl văzusem de atâtea ori pe Gus era împinsă aproape de fereastră, cu dulapurile și blatul la dreapta. Gus mi-a făcut cu mâna dintr-o încăpere alăturată, un mic birou.
Aș fi vrut să îi analizez casa pe îndelete, fiecare centimetru plin de secrete, însă Gus mă privea în felul acela concentrat care mă făcea să cred că ar putea să-mi citească gândurile.
M-am grăbit să intru în cabinetul strâmt. Un birou minimalist, de influență scandinavă, elegantă și simplă, se afla în fața geamului din capăt. La cum era orientată casa lui Gus, veranda lui dădea înspre pădure, însă șirul de copaci se termina înainte să ajungă până la aripa dreaptă a clădirii, așa că acolo priveliștea înspre plajă nu era obstrucționată, lumina argintie răzbătând printre nori, lunecând pe crestele valurilor ca niște pietre aruncate de-a curmezișul lor.
Dave purta un tricou roșu și o șapcă pe jumătate din plasă. Cu cearcăne la ochi, arăta ca un Saint Bernard adormit. Și-a dat jos șapca și s-a ridicat în picioare când am intrat în încăpere, dar nu mi-a întins mâna, ceea ce m-a făcut să mă simt dezorientată, de parcă aș fi intrat într-un roman de-al lui Jane Austen.
— Bună, am zis, eu sunt January.
— Încântat, a spus Dave, dând din cap.
Erau acolo un scaun de birou (întors de la birou, așa încât Gus să
stea cu fața spre foarte mica încăpere), un fotoliu înghesuit într-un colț
(pe care Dave l-a eliberat când s-a ridicat în picioare) și un scaun de bucătărie pe care Gus evident că-l adusese în cameră special pentru această ocazie. Dave s-a așezat înapoi în acela, făcându-mi semn să ocup fotoliul.
— Mulțumesc. M-am așezat, strecurându-mă prin triunghiul de scaune și genunchi. Și mulțumesc mult că ai venit să vorbești cu noi.
Dave și-a pus șapca înapoi pe cap, răsucindu-se neliniștit în scaun.
— Nu eram pregătit înainte. Scuze. V-am irosit atâta timp conducând până acolo. Îmi pare foarte rău.
— Stai liniștit, l-a încurajat Gus. Știm cât de sensibil e subiectul pentru tine.
Gus a încuviințat din cap.
— Și mai era și abstinența mea – voiam să fiu sigur că aveam să
rezist. Am mers la o întâlnire în seara aceea – când trebuia să mă
întâlnesc cu voi la Olive Garden, acolo am fost.
— Înțeleg perfect, a spus Gus. Asta e doar o carte. Tu ești o persoană
adevărată.
Doar o carte. Propoziția m-a prins pe nepregătite auzind-o din gura lui Gus. Gus supranumit și „Cărțile cu Final Fericit sunt Lipsite de Sinceritate” Everett. Gus supranumit și „Este de Datoria noastră Solemnă
în calitate de Creatori de a Scoate la înaintare o Reprezentare Precisă a Lumii Noastre” Everett.
Gus supranumit și „Afurisitul care Bea Energizante Literare”
Everett doar ce a spus că o carte e „doar o carte” și, din nu știu ce motiv, m-a surprins. Gus a fost însurat. M-a prins că mă holbam la el, așa că
mi-am întors privirea.
— Așa e, a spus Dave în cele din urmă. E o carte. O șansă să spui o poveste, una care ar putea ajuta oamenii ca mine.
Colțul gurii lui Gus a tresărit ușor enervat. El nu scria „doar cărți”
pentru a salva vieți. Nu citisem încă Revelațiile – mi-era prea frică de cum ar fi putut asta să-mi diminueze sau să-mi amplifice atracția mea pentru el –, dar, din tot ce spusese Gus, știam că nu scria ca să salveze vieți, ci ca să înțeleagă ce anume le distrusese.
Comedia romantică a lui Gus se presupunea că avea să fie diferită, însă nu mi-l puteam imagina folosind orice o fi având Dave de spus
pentru a scrie o povestea drăguță cu final fericit dintre doi oameni.
Conținutul acestui interviu și-ar fi găsit mult mai firesc locul în următoarea lui capodoperă literară cu pretenții.
Dar, pe de altă parte, Gus era Gus. Când o apucasem pe drumul acesta, crezusem că aveam să scriu o porcărie, imitând doar ce văzusem la alții că făceau, însă, în realitate, noul meu proiect mă reprezenta în chintesență pe mine așa cum nu mai scrisesem niciodată; poate și comedia romantică a lui Gus avea să se plaseze în Noul Eden, între săruturi și manifestări ale dragostei întâmplându-se tot felul de lucruri oribile și dureroase.
Poate că, în cele din urmă, avea să ofere cuiva finalul fericit pe care îl merita, într-o carte despre un cult. Sau poate că Dave lătra la copacul greșit.
— Va fi sinceră, i-a spus Gus, dar nu o să fie Noul Eden, nu o să fii tu. Va fi – sper – un loc pe care să ți-l poți închipui existând, iar personajele să crezi că sunt adevărate. A rămas pe gânduri o clipă
prelungă, după care a reluat: Iar dacă suntem norocoși, poate că vom și ajuta pe cineva. Să se simtă apreciat, văzut și înțeles.
Gus mi-a aruncat o privire atât de scurtă, încât aproape c-am ratat-o.
Gus mă cita pe mine, aceeași frază, pentru a doua oară. Însă de data asta nu cred că mă tachina. Cred că vorbea serios.
— Și chiar dacă nu, a continuat el, adresându-i-se tot lui Dave, doar faptul că ai spus mai departe ar putea să-ți fie de folos.
Dave a început să tragă de o ață care ieșea din gaura din genunchi a blugilor.
— Știu asta. Trebuia doar să mă asigur că și mama înțelege. Încă se simte rău. De parcă ar fi putut să-l convingă pe tata să plece, să-l facă să
vină cu noi. Crede că așa ar mai fi fost încă în viață.
