Începuse deja să dea cărțile la pagina de titlu și să mi le dea, una câte una, la semnat.
— Pare că petreceți mult timp împreună.
— Așa pare? am obiectat eu. Atât de tare vorbim?
Pete și-a dat capul pe spate în stilul ei tipic de râs.
— Știi, la cât de discret e băiatul ăla, a trebuit să extrag mult din context din conversațiile noastre, dar da, am tras concluzia că voi doi ați format o prietenie.
Am încercat să-mi ascund surpriza, concentrându-mă asupra semnăturii mele.
— Vorbiți des?
— Probabil îmi răspunde cam la o treime dintre apeluri. Sigur îl scot din sărite cu telefoanele mele, la cât îl sun, dar îmi fac griji. Suntem o familie și nu ne avem decât unul pe altul aici.
— Familie?
Mi-am ridicat privirea la ea, nemaiîncercând să-mi ascund confuzia.
Și trăsăturile ei au părut să i se schimbe, transformându-se într-o expresie a surprizei. S-a scărpinat în creștetul capului și a spus:
— Scuze, am crezut că știi. Nu știu niciodată ce consideră că e personal și ce nu e. La câte apar în cărțile lui, ai zice că nu l-ar deranja să
se dezbrace până la piele și să umble gol prin Times Square. Dar firește, asta ar putea fi doar o proiecție de-ale mele. Știu cum sunteți voi, artiștii.
El insistă că e ficțiune, așa că o tratez ca atare.
Eu abia o urmăream. Probabil mi se citea pe față, fiindcă Pete m-a lămurit:
— Sunt mătușa lui. Sora mamei lui.
Am simțit iarăși că mi se face rău cum mi se făcuse după ce citisem mesajele de la Shadi. Două săptămâni și jumătate de comunicare aproape constantă (chiar dacă netradițională), iar el nu-mi împărtășise nici cele mai de bază aspecte ale vieții lui.
— Dar îi spui Everett, am zis. Ești mătușa lui și nu i te adresezi pe
numele mic.
Ea s-a uitat lung la mine o clipă, confuză.
— A, e doar un vechi obicei de-al meu. Când era mic, i-am antrenat echipa de fotbal. Nu puteam să-l favorizez, așa că îl strigam după numele de familie ca pe oricare alt jucător. De cele mai multe ori uit că are și un nume mic. La naiba, l-am prezentat ca Everett la jumătate din oraș până
acum.
Mă simțeam de parcă doar ce aș fi scăpat pe jos o păpușă din lemn, doar ca să aflu că era, de fapt, o matrioșca. Pe de-o parte, era Gus pe care îl știam: amuzant, șleampăt și sexy. Pe de alta, era celălalt Gus, care tresărea când își auzea numele mic, care conducea până la Chicago ca să
meargă la un bar și la o femeie despre care nu știam nimic, căruia îi murise mama, care jucase fotbal când era mic și locuia în același oraș cu mătușa lui.
Mi-am lăsat capul mai jos și am continuat să semnez în tăcere. Pete îmi întindea cărțile peste tejghea, iar eu le așezam frumos una peste alta lângă mine. După câteva secunde de tăcere, a spus:
— Ai răbdare cu el, January. Chiar te place.
Eu am continuat să semnez.
— Cred că ai înțeles greșit...
— Ba nu, a spus ea ferm.
Eu m-am uitat în ochii aceia albaștri și hotărâți și i-am susținut privirea.
— Mi-a povestit de ziua când te-ai mutat. N-a făcut o primă
impresie prea bună, e o problemă de-a lui.
— Așa am auzit.
— Dar trebuie să-l scuzi, a spus ea. Îi e foarte greu de ziua lui, după
despărțire.
— Ziua lui? am repetat eu, ridicând privirea.
Despărțire? mi-am spus.
Pete s-a arătat surprinsă, apoi nesigură.
— Atunci l-a părăsit, de ziua lui. Și în fiecare an de atunci, prietenul lui, Markham, dă o petrecere monstru ca să-l ajute să nu se mai gândească la asta. Iar Gus urăște petrecerile, dar nu vrea să-i spună lui Markham că e supărat, așa că acceptă.
— Poftim? am îngăimat eu.
