Panica m-a străbătut atât de repede încât am simțit că am primit o injecție de adrenalină în inimă. Mi-am abandonat coșul chiar acolo, pe culoar și, cu capul în jos, am trecut pe lângă ea, spre uși. Dacă m-a văzut, nu mi-a spus nimic. Sau dacă a făcut-o, inima îmi bătea prea tare ca să o aud. Am sărit înapoi în mașină, simțindu-mă de parcă aș fi jefuit o bancă
și am condus douăzeci de minute până la o altă băcănie, unde am fost atât de zguduită și de paranoică în legătură cu o altă întâlnire, încât abia am reușit să cumpăr ceva.
Când am ajuns acasă, încă tremuram și nu m-a ajutat deloc faptul că
mașina lui Gus nu reapăruse. Una era să trebuiască să mă feresc de Sonya în călătoriile mele bilunare la băcănie. Dacă ar fi trebuit să-mi evit vecinul de alături, eram destul de sigură că Planul B: Mutare la Duluth trebuia să intre pe rol.
În noaptea aceea, înainte să mă duc la culcare, am tras cu ochiul la ferestrele care dădeau spre față, dar mașina lui tot nu apăruse acolo.
Frica mi s-a umflat în piept ca balonul cel mai puțin distractiv din lume.
În sfârșit, găsisem un prieten, cineva cu care aș putea vorbi, care părea să
fi vrut să fie în preajma mea, așa cum și eu voiam să fiu în preajma lui, iar acum tocmai plecase. Pentru că ne-am sărutat. M-au apucat nervii,
forțându-mi umilința și singurătatea să se afunde doar pentru o vreme, înainte de a răzbate din nou la suprafață. M-am gândit să-i dau un mesaj, dar nu era chiar cel mai bun moment să încep o conversație, așa că, în schimb, m-am culcat, cu o senzație de anxietate și de rău în stomac.
Mașina lui nu se întorsese nici luni dimineața. Diseară, mi-am zis.
Dacă nu aveam să văd mașina la locul ei până diseară, aveam să-i trimit un mesaj. Așa, n-ar fi ciudat deloc.
Mi l-am scos din minte, apoi am mai scris vreo două mii de cuvinte nou-nouțe. După care i-am răspuns Anyei: Îmi merge bine (chiar da (serios (vorbesc serios de data asta!))), dar aș vrea să mai scriu câte ceva înainte să
citească cineva prima mână. Nu cred că și-ar da nimeni seama unde vreau să
ajung fără o imagine de ansamblu și mi-e teamă că dacă sar direct la asta va stricasuspansul pe care în sfârșit l-am construit.
Am răspuns apoi și la emailul lui Pete: Super! Ce spui de miercuri?
Adevărul era că m-aș fi putut duce și duminică, când primisem e-mailul, sau chiar luni dimineața când am trimis răspunsul. Doar că nu-mi doream încă o invitație la Clubul de lectură Roșu ca sângele, Rusul alb și Albastru denim. Dacă-mi amânam vizita la librărie până miercuri, aș fi eliminat din schemă încă o săptămână de experiențe posibil similare fără
să trebuiască să refuz invitația.
Se făcuse unsprezece noaptea, iar mașina lui Gus tot nu se întorsese, iar eu m-am gândit și m-am răzgândit de cinci ori dacă să-i dau mesaj sau nu. În cele din urmă, mi-am pus telefonul în sertarul noptierei, am stins lampa și m-am culcat.
Marți m-am trezit scăldată în sudoare. Uitasem să-mi pun alarma, iar soarele bătea cu putere prin jaluzelele trase, scăldându-mă în lumina lui palidă. Trebuia să fie aproape unsprezece. M-am strecurat afară de sub pilota groasă și cearșafuri și am rămas așa încă vreun minut.
Mi s-a făcut puțin rău. Și apoi m-am înfuriat că mi se făcuse rău. Era așa stupid. Eram femeie în toată firea. Gus îmi spusese întocmai cum acționează, îmi spusese întocmai ce părere are despre dragoste și nu spusese și nu făcuse nimic care să sugereze că se răzgândise în această
privință. Știam că oricât de atrasă mă simțeam uneori de el, singurul loc unde putea să ducă asta era printr-o ușă turnantă înăuntrul și în afara dormitorului lui.
Sau în spatele mașinii mele extrem de nasoale.
Și chiar dacă lucrurile merseseră mai departe în noaptea aceea, asta nu-l împiedicase să dispară cu zilele. Nu exista decât o singură
modalitate prin care aș fi putut, teoretic, să-l am pe Gus, iar asta ar fi implicat să-mi fie rău de fiecare dacă când nu eram împreună.
Trebuia să mi-l scot din minte.
Am făcut un duș rece. Sau, cel puțin, am făcut un duș rece de o secundă, timp în care am strigat o înjurătură și aproape că mi-am rupt glezna încercând să mă îndepărtez de jetul de apă, ca apoi să mă întreb cum de oamenii din cărți făceau mereu dușuri reci. Am dat drumul la apa caldă, care a fumegat cât mi-am spălat părul.
Firește că nu eram furioasă pe el. N-aveam cum. Eram furioasă pe mine însămi, pentru că-mi lăsasem mintea să rătăcească pe drumul ăsta.
Știam mai bine de-atât. Ăsta era și motivul pentru care preferam tipi ca de-alde Jacques în loc de tipi ca Gus. Tipii ca Jacques voiau căsătorie și copii și vacanțe de vară în ținuturi viticole, felicitări siropoase cu ocazia aniversărilor și selfie-uri de cuplu drăguțe. Tipii ca Jacques voiau fotografii de familie profesionale atârnate pe perete și Crăciunuri cu întreaga familie adunată în jurul bradului. Cei ca Gus voiau replici sarcastice și sex fără obligații pe mormanul de rufe spălate și neîmpăturite.
În spatele mașinii tale extrem de nasoale într-un loc public destinat familiilor.
Deși nu puteam fi sigură că aia nu fusese, de fapt, ideea mea.
Era de înțeles că mă aruncasem în brațele lui. N-ar fi fost prima oară
când vedeam ceva prin ochelari cu lentile roz, dând un înțeles acolo unde nu era nici unul.
Am fost așa stupidă. După tot ce se întâmplase cu tata, ar fi trebuit să știu mai bine. Abia începusem să mă vindec, iar eu fugisem numaidecât și mă infatuasem de singura persoană care era garantat să-mi confirme fiecare teamă pe care o aveam acum în privința relațiilor.
Trebuia să renunț la asta.
Scrisul, am hotărât, avea să-mi fie singura alinare. A mers greu la început, fiecare cuvânt fiind o decizie hotărâtă de a nu mă gândi la dispariția lui Gus, însă după o vreme mi-am găsit ritmul, unul aproape la fel de bun precum cel de ieri.
Familia de circari a ajuns în Oklahoma, în apropiere de unde locuia
cea de-a doua familie secretă a tatălui lui Eleanor. O săptămână, am hotărât. Cea mai mare parte din acțiunea cărții ăsteia avea să se petreacă
în săptămâna când circul rămânea în orașul X (Tulsa) din Oklahoma.
Toate secretele aveau să iasă la iveală, aproape victorioase, după
care aveau să fie împachetate frumușel înapoi. Așa s-ar fi desfășurat un roman a la Augustus Everett, nu? Ar zice că avea o doză bună de cinism când aveam să-i spun.
