(Dacă mai aveam ocazia să-i spun.)
Voiam să se bucure cititorii, să implore nou-găsita familie a lui Eleanor să spună adevărul până la final, totodată rămânând cu sufletul la gură, temători că întreaga situație ar putea face implozie. Cineva avea nevoie de o armă, mi-am dat seama, și de un motiv pentru o reacție declanșatoare. Frică, desigur. Trebuia să fierb situația la foc mic.
Acumulam suspansul iar și iar și iar, doar ca să-l reduc din nou, exact la timp pentru ca personajele să se mute în următorul oraș.
Tatăl lui Eleanor avea să datoreze bani unor oameni periculoși din orașul natal – aparent, motivul pentru care plecase de-acolo și pentru care își abandonase familia.
Mama lui Eleanor avea să aibă o armă la ea. Părea corect să-i dau ceva cu care să se lupte. Dar, odată cu arma, trebuia să poarte pe umeri și povara unui sindrom posttraumatic, sechele rămase de la un vechi patron căruia îi făcea plăcere să fie violent cu fetele care lucrau pentru el.
Trebuia să se țină bine, să fie gata să răbufnească, așa cum mă simțeam eu de un an încoace.
Așa cum aș fi vrut să fie mama după ce aventura tatei a ieșit în întregime la lumină.
Eleanor, pe de-o parte, avea să se îndrăgostească de un localnic. Sau cel puțin se vedea făcând asta, în noaptea primului lor spectacol din Tulsa. Avea să-și petreacă săptămâna cochetând din ce în ce mai mult cu ideea că ar putea lăsa viața în care crescuse în urmă doar ca să aibă o îngrozitoare revelație pe ultima sută de metri, și anume că oricât de mult ar fi încercat în răstimpuri să urască această lume, rămânea totuși cea căreia îi aparținea.
Sau poate că avea să-și dea seama că lumea după care tânjea, pe care o privea din spatele cortului de circ ori din capătul frânghiilor de la înălțime, cea care avea trecutul filtrat în vreme ce ea muncise din greu,
era mai degrabă o iluzie față de lumea pe care o cunoștea cu adevărat.
Băiatul avea să se îndrăgostească de altcineva, la fel de repede cum o avusese pe ea.
Băiatul avea să plece la facultate, apoi în armată.
Părinții băiatului aveau să afle despre Eleanor și să-l încerce să-l întoarcă din nesăbuința lui.
Avea să fie un antiroman de dragoste. Iar ea era perfect capabilă să-l scrie.
Capitolul 15. Trecutul
— Și iat-o pe însăși autoarea! a strigat Pete când am intrat în cafenea.
Îți fac un ochi roz, scumpo?
Probabil voia să spună ochi roșu9, dar, oricum, am dat din cap că nu.
— Ce altceva îmi recomanzi?
— Ceaiul verde e bun pentru tine, s-a gândit Pete.
— Atunci vreau unul. Corpului meu i-ar prinde bine niște antioxidanți. Sau ce are ceaiul verde în el de îl face „bun pentru mine“.
Pete mi-a înmânat paharul din plastic, iar de data asta m-a lăsat să
plătesc. Mi-am ignorant golul din stomac. Câți bani mai aveam în cont la momentul ăsta? Cât avea să mai dureze până când m-aș fi târât înapoi la mama cu coada între picioare?
Apoi mi-am adus aminte că SECRETE_DE_FAMILIE.docx creștea rapid în ceva ce avea formă de carte. Ba chiar într-una pe care aș fi fost curioasă să o citesc. Sandy Lowe nu o va vrea, dar cu siguranță cineva o
va aprecia.
Nu cu siguranță, dar cu speranță.
Pete și-a dat jos șorțul și m-a condus în librărie.
— Poate ar trebui să-ți iei un pardesiu ca al lui Clark Kent, am zis.
Ar fi mai puține bătăi de cap decât cu atâtea funde și noduri.
— Da, și cine n-ar vrea să-și cumpere cafeaua de la o tipă într-un pardesiu, a făcut Pete.
— Touche.
— Ta-daa!
Pete s-a oprit dinaintea piramidei de Revelații, acum alcătuită doar pe jumătate din Revelații. Cealaltă jumătate era făcută din cărți roz-bombon, galben aprins și albastru precum cerul. Pete radia.
— M-am gândit că ar fi frumos să fac prezentarea asta a autorilor locali. Să arăt întreg spectrul a ceea ce se întâmplă aici, în North Bear. Ce crezi? Apropo, ia și tu un vraf.
Pete ducea deja un braț de cărți la tejghea, unde așteptau o rolă cu 9 În original, se face confuzia între Pink eye – conjunctivită și Red Eye – denumirea unei cafele făcute din cafea la filtru și un shot de espresso, menită să te țină treaz toată
noaptea, de unde și roșeața ochilor.
stickere „CU AUTOGRAF” și două markere.
— E super, am zis eu, urmând-o cu încă un teanc.
— Și Everett? a întrebat ea.
— Super, am răspuns, primind un marker fără capac pe care ea mi l-a îndesat în palmă.
