— De capacitatea portbagajului tău? Absolut!
— Ha-ha-ha, am făcut eu.
— Ha-ha-ha, m-a imitat el.
Ne-am urcat prin portbagajul deschis, iar eu am pornit mașina și am dat radioul pe canalul care difuza sonorul filmului înainte să mă așez lângă Gus, tocmai când începea genericul. În ciuda a ceea ce spusese despre portbagaj, mașina nu era chiar mare. Stăteam întinși pe burtă, cu bărbia sprijinită în mâini, aproape atingându-ne în mai multe locuri și cu coatele lipite unul de celălalt. Poziția asta nu avea să fie comodă pe
termen lung, iar schimbarea ei cu amândoi în mașină avea să constituie o provocare. Însuși faptul că eram atât de aproape de el constituia o provocare.
De îndată ce Meg Ryan a apărut pe ecran, el s-a aplecat înspre mine și mi-a șoptit:
— Chiar nu te deranjează fața ei?
— Cred că ar trebui să te consulte un doctor, am șuierat printre dinți. Asta nu e o reacție normală.
Când mi-am încasat avansul pentru carte am cumpărat și pentru mine și pentru Shadi câte douăzeci de filme ale lui Meg Ryan pe care să
le putem privi împreună, deși la depărtare una de alta, pornindu-le în același moment ca să putem să ne scriem mesaje despre ce se întâmpla în film și punând pauză când trebuia să facem pipi.
— Stai să vezi cum pronunță Meg Ryan cuvintele și cum cântă
„Sleigh Ride“, i-am șoptit lui Gus. O să-ți schimbe viața cu totul.
— Dar arată atât de încrezută! a zis el, aruncându-mi o privire care spunea că nu era convins.
— Mulți oameni mi-au spus că arăt exact ca ea, i-am șoptit înapoi.
— N-are cum să fie adevărat.
— Bine, n-au făcut-o, dar ar fi trebuit.
— E ridicol, a spus el, nu semeni deloc cu ea!
— Pe de-o parte, mă simt ofensată. Pe de alta, ușurată că probabil nu-ți displace fața mea.
— Nu e nimic de displăcut la fața ta, a spus el cu lejeritate.
— Nici la fața lui Meg Ryan nu e nimic de displăcut.
— Bine, îmi retrag cuvintele. Îi ador fața. Ești fericită acum?
Eu m-am întors spre el. Avea capul sprijinit în mâini, corpul îndreptat spre mine, iar lumina ecranului i se reflecta puțin în ochi, trasând fâșii lichide de culoare de-a lungul lor. Părul lui negru era mai ciufulit ca oricând, însă părul facial îi era sub control, iar mirosul acela de fum încă plutea în jurul lui. Mi-am amintit, brusc și cât se poate de limpede, că și casa lui mirosea la fel în noaptea când îmi băgasem capul pe ușă, în toiul petrecerii sale.
— January? a murmurat el.
M-am întors pe o parte, cu fața spre el, și am încuviințat din cap.
— Asta mă face fericită.
El m-a atins ușor cu genunchiul, iar eu i-am răspuns.
O umbră de zâmbet i-a apărut pe chipul serios, dispărând atât de repede, încât am crezut că mi-am închipuit doar.
— Bun, a zis el.
Am rămas așa multă vreme, pretinzând că ne uităm la film dintr-un unghi din care nici unul nu ar fi putut vedea mai mult de jumătate de ecran, cu genunchii lipiți.
Atunci când unul dintre noi se mișca, celălalt îl urma. De fiecare dată când vreunul nu mai putea îndura disconfortul unei poziții, ne schimbam amândoi. Dar nu întrerupeam contactul tactil.
Ne aflam pe un teritoriu periculos.
Nu mă mai simțisem așa de ani buni – acea greutate aproape dureroasă a dorinței, acea frică paralizantă că orice mișcare greșită ar putea strica totul.
M-am uitat la el când i-am simțit privirea asupra mea, iar el nu și-a întors-o. Îmi venea să zic ceva, să întrerup tensiunea, însă mintea îmi rămânea necruțător de goală. Și nu cum ar fi fost un ecran alb pe care clipocea un cursor în încercarea de a concepe un roman din nimic, ci a unuia pe care culoarea apărea violent pe un fundal negru, făcându-te să-ți închizi ochii. Ca atunci când te uiți prea mult în flăcări. Sau direct în soare.
Pulsația senzației de a simți prea mult, încât nu te mai poți gândi la nimic.
Concursul de privit s-a întins pe o durată inconfortabilă de timp fără
ca vreunul dintre ei să-l întrerupă. Ochii lui păreau aproape negri când lumina ecranului s-a reflectat în ei, iluzia flăcărilor scăpărând ca niște artificii în mijlocul lor, dispărând mai apoi.
Undeva într-un cotlon al minții mele, instinctul de conservare îmi țipa ACEIA SUNT OCHII UNUI PRĂDĂTOR, însă tocmai de aceea îi înzestra natura pe prădători cu asemenea ochi. Ca iepurașii prostuți să
nu aibă nici o șansă în fața lor.
Nu fi un iepuraș prostuț, January!
— Trebuie să merg la toaletă, am zis deodată.
