Fotografia tatei cu Sonya încă atârna pe perete, întoarsă cu spatele.
Mă simțisem prea vinovată că s-o distrug, dar mă gândeam că e doar o chestiune de timp până când aveam să-mi fac curaj. Pentru moment, era amintirea tristă că greul abia de-acum începea. Subsolul în care nu aruncasem încă nici o privire și dormitorul principal pe care îl evitasem complet.
Încă nu coborâsem nici până pe plajă, ceea ce era păcat, așa că după
ce am făcut o oală de macaroane cu brânză care să-mi ajungă până
diseară, mi-am croit drum în josul potecii străjuite de copaci până la apă.
Lumina care se reflecta dinspre valuri de la soarele care apunea era aprinsă, numai roșu și auriu pe toată suprafața lacului. Mi-am scos pantofii și m-am dus cu ei în mână până la marginea apei. Mi-a scăpat o înjurătură atunci când un val rece ca gheața mi-a ajuns la picioare și m-am îndepărtat de marginea apei, râzând până am rămas fără suflare de uimire.
Aerul era cald încă, dar nu suficient de fierbinte cât să facă răcoarea plăcută. Majoritatea oamenilor rămași pe plajă își puseseră câte un bluzon peste ținuta lor de zi ori se înfofoliseră în prosoapele sau paturile pe care le aduseseră ca să stea pe ele. Toată lumea, toți cei bătuți de vânt și cu fețe arse de soare, cu păr încâlcit, cu ochi mijiți în soarele puternic, cu toții se uitau la același apus.
Din nu știu ce motiv, m-a străbătut un junghi dureros. M-am simțit mai singură că niciodată. Sau poate abia atunci mi-am dat seama cât de singură fusesem. Jacques cel romantic și cu bretonul pe frunte nu mă mai aștepta în Queens – nu mai era nimeni care să gătească pentru mine sau
să mă ia de la computer. Nu aveam nici apeluri ratate sau mesaje de M-am gândit la Karyn și Sharyn și era cât pe ce să fac pe mine de râs de la mama și nu aveam cum să-i trimit o poză cu soarele care licărea pe apa lacului fără să redeschid rana pricinuită de casa aceasta.
Pe Shadi nu o mai văzusem de la înmormântare, iar cu programul ei de lucru majoritatea mesajelor de la ea veneau după ce eu mă băgasem de mult în pat, răspunsurile mele ajungând cu mult după ce ea se trezise.
Prietenii mei scriitori încetaseră și ei să mai dea vreun semn, parcă
simțind (destul de precis, de altfel) că fiecare observație de la ei, fiecare apel sau mesaj era doar ca să-mi amintească cât de îngrozitor de în urmă
rămăsesem. Și încă rămâneam. În fiecare moment al fiecărei zile, eu dădeam înapoi în vreme ce restul lumii continua să înainteze.
Sincer, mi-era dor și de Sharyn și de Karyn, care ședeau pe covorul lor colorat, din petice, și beau un alcool de casă groaznic de care erau tare mândre, în timp ce ardeau uleiuri esențiale care miroseau minunat, chiar dacă nu vindecau cancerul.
Lumea mea părea goală. Ca și cum nu era nimeni în ea, cu excepția lui Gus, uneori, a cărții și a pariului. Și chiar dacă această nouă carte mă
făcea să mă simt mai bine decât orice altă versiune a ei din ultimele unsprezece luni, nu era suficient. Mă aflam pe o plajă frumoasă dintr-un loc frumos și eram singură.
Ba mai rău de-atât, nu eram sigură că nu aveam să rămân singură pe veci. Mi-era dor de mama, ba chiar și de mincinosul de tata.
M-am așezat în nisip, cu genunchii la piept și cu fruntea sprijinită de ei, și am plâns. Am plâns până când fața mi-a devenit fierbinte, și roșie, și udă și aș fi continuat să plâng dacă un pescăruș nu s-ar fi răhățit în capul meu, dar firește că asta s-a întâmplat.
Așa că m-am ridicat în picioare și m-am întors pe potecă, doar ca să
văd că era cineva așteptând la capătul ei, privindu-mă cum plâng urât ca Tom Hanks în Naufragiatul.
Era o scenă scoasă din filme, felul cum Gus stătea acolo, doar că nu era nimic romantic ori magic la ea. Și chiar dacă plânsesem pentru că mă
simțeam singură, el ar fi fost ultimul om pe care l-aș fi ales să mă vadă
așa. Uitând pentru o clipă de grămada de excremente de pe capul meu, mi-am șters fața și ochii, încercând să mă fac să arăt mai... cumva.
— Scuze, a spus Gus vizibil stânjenit, privind înspre plajă. Te-am
văzut coborând aici și am...
— O pasăre s-a căcat în capul meu, am zis eu printre lacrimi.
Aparent, nu mai aveam altceva de spus în afară de asta.
Expresia lui de empatie dureroasă s-a transformat într-un râset mut.
A anulat distanța dintre noi, strângându-mă stângaci într-o îmbrățișare.
Gestul a părut inconfortabil, dacă nu dureros, pentru el la început, dar chiar și așa pentru mine era o ușurare să fiu ținută astfel.
— Nu trebuie să vorbești, a zis el, dar ca să știi... o poți face.
Mi-am îngropat fața în umărul lui, bătaia ușoară și stângace a mâinilor lui transformându-se în cercuri lente, tandre, ca apoi să se oprească și să rămână lipite de coloana mea, trăgându-mă mai aproape de el. M-am lăsat să mă scufund în el. Plânsul s-a oprit după cum a și început. Nu mă mai gândeam decât la abdomenul și la pieptul lui lipite de mine și la mirosul lui de fum. La căldura trupului și la respirației lui.
Era o idee proastă să stau așa cum stăteam cu el, dar era și îmbătător.
Am decis să număr până la trei, apoi să-i dau drumul.
Am ajuns la doi când mâna lui s-a strecurat în părul meu, mângâindu-mă pe ceafă, ca apoi să facă brusc un salt înapoi.
— La dracu’! Cât rahat!
Se holba la mâna lui din care picura găinaț.
— Da, am spus „pasăre”, dar ar fi putut la fel de bine să fi fost un dinozaur.
— Nu glumesc. Ar trebui să ne curățăm înainte să ne luăm zborul diseară.
Am pufnit, ștergându-mi și ultimele lacrimi din colțul ochilor.
