— Asta.
Gus a luat meniul tocmai când Vanessa încerca să treacă pe lângă
noi, oprindu-se în loc ca Wile E. Coyote pe marginea prăpastiei.
— Am vrea două chestii dintr-acestea albastre, a cerut el.
Ochii lui făceau din nou lucrul ăla. Ei i s-au îmbujorat obrajii. Sau am proiectat asupra ei ce mi se întâmpla, de fapt, mie.
— Desigur.
S-a îndepărtat grăbită, iar Gus a continuat să se uite pe meniu.
— Augustus, am spus eu.
— Rahat, a zis el, tresărind din nou.
— Chiar nu-ți place să împărtășești altora lucruri despre tine, nu?
— Nu neapărat, a răspuns. Deja știi despre vomofobia mea. Ceva mai mult de atât și ar trebui să te pun să semnezi un acord de confidențialitate.
— L-aș semna cu plăcere.
Gus a oftat și s-a aplecat în față, sprijinindu-și coatele pe masă.
Genunchiul lui l-a atins pe al meu pe sub masă și nici unul dintre ei nu s-a mișcat din loc. Toată căldura din corpul meu a părut să se concentreze acolo.
— Singura persoană care îmi spunea așa era tata, a zis, ridicând din umeri. De obicei, îmi spunea pe nume pe un ton dezaprobator. Sau urlând.
Mi s-a strâns stomacul și mi-a venit un gust acru în gură. Încercam să spun ceva, dar nu-mi ieșea. Am încercat să-i caut în ochi urme ale poveștii pe care o țesea în ultimele zile. Mama lui rămăsese alături de tatăl lui, indiferent de costuri, iar o parte din problemă era că fiul ei își ura numele.
Gus și-a ridicat privirea din meniu. Arăta calm, serios. Neînfricat.
Doar că era o expresie exersată, spre deosebire de transparența ademenitoare care-i apărea uneori pe chip când rămânea pierdut pe gânduri.
— A fost cam nemernic, a spus el.
— Îmi pare rău, am recunoscut neajutorată.
Gus a râs scurt.
— De ce spun oamenii mereu că le pare rău? N-am nevoie să-ți pară
rău. A trecut. Nu ți-am zis ca să-ți pară rău.
— Știu. Mi-ai spus pentru că te-am întrebat. De-asta îmi pare rău.
El a ridicat din umeri.
— E în regulă.
— Gus, am spus eu.
El m-a privit din nou în ochi. Am simțit valul de căldură cum mă
cuprinde, din vârful picioarelor până în creștetul capului. Expresia lui era una de curiozitate.
— Tu cum erai?
— Adică?
— Ai aflat destule despre copilăria mea. Vreau să știu cum era January copila.
— O, Doamne! Era de groază!
Râsul lui vibra prin masă, iar în suflet mi s-au urcat bule de șampanie.
— O să încerc să ghicesc. Puternică. Precoce. Cameră plină de cărți,
organizată într-un mod pe care doar tu l-ai înțeles. Apropiată de familie și de câțiva prieteni, cu care probabil că tot vorbești în mod regulat, dar lega prietenii ușor cu oricine altcineva care avea puls. Voia cu tot dinadinsul să reușească în secret, trebuia să fie cea mai bună la ceva, chiar dacă nimeni altcineva nu știa. A, și gata să facă jonglerii sau să
danseze step pentru a atrage atenția în mulțime.
— Uau, am spus puțin uimită. M-ai prins asupra faptului, deși orele de step au fost ideea mamei. Voiam doar pantofii. Oricum, ți-a scăpat că
am avut pentru scurt timp un altar pentru Sinead O’Connor, pentru că
am crezut că mă face să par interesantă.
