O greutate mi s-a pus de-a curmezișul în stomac gândindu-mă la imagine: Gus, înainte să fie Gus pe care îl știam. Un Gus care visa cu ochii deschiși despre evadare, care credea că cineva îl va salva.
— Unde aveai de gând să mergi? am întrebat, mai mult în șoaptă.
Și-a îndreptat brusc privirea spre drum și mușchiul din maxilar i-a pulsat, apoi s-a relaxat, cu fața din nou senină.
— În pădurea de sequoia, a spus el. Sunt destul de sigur că am crezut că îmi puteam construi o casă în copac acolo.
— O casă într-un sequoia, am repetat cu voce slabă, de parcă ar fi fost o rugăciune, un secret. Într-un fel, era. Era o bucățică dintr-un Gus pe care nu mi l-aș fi imaginat niciodată, unul cu noțiuni romantice și speranță că se vor întâmpla lucruri improbabile. Dar ce legătură are asta cu Noul Eden?
A tușit, și-a verificat oglinda retrovizoare și și-a întors privirea fixă
la drum.
— Cred... acum câțiva ani, mi-am dat seama că mama nu era un copil. El a ridicat din umeri. Am crezut că așteptam momentul perfect pentru a pleca, dar ea nu avea de gând să o facă niciodată. Nu spusese niciodată că da. Ar fi putut să ne scoată de acolo și nu a făcut-o.
Am clătinat din cap.
— Mă îndoiesc că a fost atât de simplu.
— Tocmai de aceea, a murmurat el. Știu că nu a fost simplu și, când vorbesc despre această carte, le spun oamenilor că vreau să „explorez motivele pentru care oamenii rămân, indiferent de costuri”, dar adevărul este că vreau doar să înțeleg motivele ei. Știu că asta nu are sens. Acest cult nu are nici o legătură cu ea.
Indiferent de costuri. Ce o costase pe mama lui să rămână? Ce îl costase pe Gus? Greutatea din stomac se răspândise, mă apăsa în piept și în palme. Începusem să public cărți romantice pentru că voiam să păstrez
cele mai fericite momente ale mele, să mă bucur de locul sigur care fusese dintotdeauna dragostea părinților mei. Fusesem atât de mângâiată de cărți cu promisiunea unui final fericit, încât îmi doream să ofer și altcuiva același cadou.
Gus scria pentru a încerca să înțeleagă ceva oribil care i se întâmplase. Nu e de mirare că stilurile noastre de scris erau atât de diferite.
— Ba are, am zis eu. Nimeni nu caută răspunsuri post-mortem de la părinți mai avid ca mine. Dacă m-aș uita acum la filmul 300, probabil că
aș găsi o modalitate să-l fac să fie despre tata.
El trebuie să-mi fi adresat un zâmbet slab.
— Grozav film!
În mod evident îmi spunea mulțumesc și hai să schimbăm subiectul.
Deși eram diferiți, eu și Gus păream ca doi extratereștri aterizați pe Pământ, care descoperă că vorbesc aceeași limbă.
— Ar trebui să facem un club de film, am zis. Suntem mereu pe aceeași lungime de undă când vine vorba de asta.
— Chiar a fost o dedicație frumoasă, a spus el, gânditor. N-am simțit-o ca pe o minciună. Poate ca pe un adevăr complicat, dar nu o minciună.
Un val de căldură m-a umplut atunci, încât m-am simțit ca un ibric de ceai pe foc pe punctul de a da în clocot.
Când am ajuns acasă, mi-am deschis calculatorul și am comandat un exemplar din Revelații.
#
Apoi am avut parte și de adevăratul montaj.
Am efectuat operația pe carte. Am făcut-o bucăți și am stocat părțile în fișiere diferite. Ellie a devenit Eleanor. A devenit dintr-o agentă
imobiliară lipsită de noroc o echilibristă pe sârmă fără noroc, cu un semn din naștere pe obraz în formă de fluture, pentru că Detalii Absurde. Tatăl ei a devenit înghițitor de săbii, mama ei, femeia cu barbă.
S-au mutat din secolul douăzeci și unu la începutul secolului douăzeci. Familia lor călătorea cu circul, iar circul era familia lor. O
comunitate strâns unită care încheia fiecare seară fumând țigări date din mână în mână în jurul focului. Se născuse în lumea aceea și era singura pe care o cunoștea.
Își petreceau fiecare moment împreună, și totuși își spuneau unul altuia foarte puțin.
În meseria lor nu prea era timp de vorbă.
Am redenumit fișierul din CARTEA_DE_VACANȚĂ.docx în SECRETUL_DE_FAMILIE.docx.
Voiam să aflu dacă poți cunoaște cu adevărat pe cineva. Dacă știind cum au fost – cum se mișcau și vorbeau și fețele pe care le făceau și lucrurile la care încercau să nu se uite – contribuia la cunoașterea lor generală. Ori dacă știind lucruri despre ei – unde s-au născut, toți oamenii care au fost și pe care i-au iubit, lumile din care proveneau –
contribuia la ceva.
Le-am dat fiecăruia câte un secret de păstrat. Partea asta a fost cea mai ușoară.
Mama lui Eleanor era pe moarte, dar nu voia să știe nimeni. Clovnii despre care toată lumea credea că sunt frați erau, de fapt, iubiți, înghițitorul de săbii încă trimitea cecuri la o familie din Oklahoma.
Au devenit din ce în ce mai puțin asemănători cu oamenii pe care îi știam eu, dar asta i-a făcut cumva să fie ei, iar problemele și secretele lor au devenit mai reale. N-aș fi putut niciodată să scriu despre mama și tata.
Nu mi-ar fi ieșit niciodată.
Însă personajele acestea duceau în spate adevărul oamenilor pe care îi iubeam, al oamenilor care m-au dezamăgit.
