Mi-a plăcut în special să scriu despre mecanicul pe nume Nick. Îmi plăcea mult ideea că nimeni în afară de mine nu avea să recunoască
scheletul lui Augustus Everett în jurul căruia construisem personajul.
Eu și Gus ne făcuserăm obiceiul de a scrie fiecare la masa din bucătăria lui pe la prânz, făcând cu rândul la transmis mesaje, care erau din ce în ce mai elaborate. Era evident că unele erau spontane, iar altele plănuite – scrise mai devreme în aceeași zi sau poate chiar cu o noapte înainte. Oricând lovea inspirația. Cele spontane deveneau cu atât mai lipsite de sens când eram cuprinși de febra scrisului. Uneori râdeam atât de tare, încât nu mai puteam strânge mâna dreaptă pumn și nu mai puteam scrie nici un bilet. Râdeam amândoi până când ajungeam fiecare cu capul pe masa lui. El se mai îneca cu bere, eu cu câte o gură de vin.
Începusem cu platitudini ca E MAI BINE SĂ FI IUBIT ȘI SĂ FI PIERDUT DECÂT SĂ NU FI IUBIT NICIODATĂ (eu) și UNIVERSUL
NU ESTE NICI BENIGN, NICI OSTIL, CI DOAR INDIFERENT (el), dar, de obicei, sfârșeam cu CEALALTĂ MAȘINĂ A MEA E... LA NAIBA CU
SCRISUL (eu) și AȘ PREFERA SĂ-L IA NAIBA DE SCRIS (el).
Odată mi-a scris VIAȚA E CA O CUTIE CU BOMBOANE DE
CIOCOLATĂ. NU ȘTII CE MĂNÂNCI, IAR INSTRUCȚIUNILE DE PE
CAPAC SUNT MEREU GREȘITE.
Iar eu i-am scris DACĂ EȘTI O PASĂRE, ȘI EU SUNT O PASĂRE.
El mi-a transmis că ÎN SPAȚIU, NIMENI NU TE AUDE ȚIPÂND, iar eu i-am răspuns că NU TOȚI CEI CARE RĂTĂCESC SUNT
PIERDUȚI.
Să sortez lucrurile tatei căzuse pe locul doi, însă nu mă deranja să
mă lungesc cu asta. Pentru prima oară în ultimele luni, nu mai tresăream când îmi auzeam telefonul sau laptopul zbârnâind. Făceam progrese.
Firește, o bună parte din progresul ăla o constituia cercetarea, dar pentru fiecare chestie interesantă pe care o descopeream despre cultura circului din secolul douăzeci un nou beculeț mi se aprindea în cap cu privire la intrigă.
Noaptea, eu și Gus stăteam fiecare pe veranda lui, cu câte ceva de băut, privind soarele cum dispare în lac. În cele mai multe nopți, vorbeam de la distanță, de obicei despre cât de productivi sau nu fuseserăm în ziua respectivă, despre oamenii pe care îi observam de pe verandele noastre și despre poveștile pe care ni le imaginam despre ei.
Vorbeam despre cărțile (și filmele) care ne-au plăcut (sau nu), despre oamenii cu care am fost la școală (atât la Universitatea din Michigan, cât și de dinainte de asta: Sara Tulane, care mă trăgea de păr la grădiniță; Mariah Sjogren, care s-a despărțit de Gus la șaisprezece ani pentru că a fumat o țigară în mașină cu ea și „să săruți un fumător e ca și cum ai linge o scrumieră”).
Am vorbit despre slujbele noastre îngrozitoare (jobul meu cu jumătate de normă din liceu la o spălătorie auto, unde eram regulat agresată sexual de către clienți și unde trebuia să curăț mecanismul înainte să mă pot duce noaptea acasă; și despre jobul lui la un call-center pentru un producător de uniforme, unde se țipa la el pentru broderii greșite și livrări întârziate). Am vorbit despre cele mai stânjenitoare albume pe care le-am avut și despre concertele la care am fost (cenzurate în numele demnității).
Alteori, stăteam în tăcere, nu chiar împreună, dar cu siguranță nu de unii singuri.
— Și, ce crezi? l-am întrebat eu într-o seară. Sunt dragostea și fericirea mai complicate decât par în realitate?
— N-am susținut niciodată că ar fi simple, a zis el după o scurtă
pauză.
— Asta ai dat de înțeles.
— Am dat de înțeles că e simplu pentru tine să scrii despre ele.
Pentru mine e complicat, precum ți-ai imaginat.
Posibilitatea plutea în aer: faptul că oricând, unul dintre noi l-ar fi putut invita pe celălalt la el, iar eu știam că nici unul nu ar fi refuzat. Dar, cum nimeni nu a invitat pe nimeni, lucrurile au continuat ca până atunci.
Vineri, am plecat în excursia noastră de cercetare puțin mai devreme decât cu o săptămână în urmă și ne-am îndreptat spre est.
— Cu cine ne întâlnim de data asta? am întrebat.
— Cu Dave, s-a mulțumit Gus să răspundă.
— A, da, Dave. Sunt fană înfocată a restaurantului lui, Wendy’s.
— Mă crezi sau nu, e vorba de alt Dave, a replicat Gus.
Era pierdut în gânduri, abia dacă se deda joculețului nostru obișnuit de tachinări.
Am așteptat să continue, dar nu a făcut-o.
— Gus?
El și-a întors privirea brusc spre mine de parcă ar fi uitat de prezența mea acolo și s-ar fi speriat. A strâns din dinți. Umbra lui de la ora cinci se întinsese înspre apusul de la ora șapte.
— E totul în regulă? am întrebat.
Ochii i-au fugit când la mine, când la drum de trei ori înainte să
încuviințeze din cap. Îl și vedeam: înghițind acel ceva ce se gândea să
spună.
— Dave a făcut parte din Noul Eden, a zis în schimb. Era doar un copil pe atunci. Mama lui l-a scos de acolo cu trei luni înainte de incendiu. Tatăl său a rămas în urmă. Era prea adâncit în toată treaba.
