— Și a...
— A murit în incendiu, a încuviințat Gus.
L-am întâlnit pe Dave la Olive Garden. Înainte să intrăm, Gus m-a avertizat că Dave era un alcoolic în recuperare.
— Trei luni de când nu a mai pus gura pe alcool, mi-a spus Gus cât am așteptat să fim conduși la masă. I-am spus că nu vom bea nimic.
Ajunseserăm înaintea lui Dave, așa că ne-am așezat la masă și ne-am comandat câte o apă minerală. Nu avuseserăm nici o problemă să vorbim în mașină, însă statul față în față la o masă de la Olive Garden era o altă
poveste.
— Nu te simți ca și cum doar ce ne-a lăsat mama ta aici înainte de bal? am întrebat.
— Eu nu m-am dus la bal, a răspuns.
Am pretins că aș fi cântat la vioară, moment în care mi-am dat seama că nu știam cum se ține o vioară.
— Ce-i aia? a făcut Gus inflexibil. Ce faci?
— Cred că țin o vioară, am răspuns.
— Ba nu, îți zic eu sigur că nu.
— Serios?
— Da, serios. De ce ai brațul stâng întins așa? Se presupune că
vioara stă în aer? Ai nevoie de mâna aia ca să ții gâtul viorii.
— Încerci doar să mă distragi de la tragica ta absență de la bal.
El a râs, și-a dat ochii peste cap și s-a tras mai în față pe scaun.
— Cumva, am supraviețuit, cu biata inimă fragilă intactă, a răspuns el, repetând ce-i spusesem la bâlci.
Era rândul meu să-mi dau ochii peste cap. Gus a zâmbit și mi-a dat una în genunchi pe sub masă. I-am dat și eu una înapoi. Am stat așa un minut, rânjind unul la celălalt peste coșul cu pâine de la Olive Garden.
Simțeam de parcă aș fi avut apă clocotindu-mi în piept. I-am simțit atunci mâinile lui aspre (de gropar) adunându-mi părul de pe ceafă în timp ce vomitam în coșul de gunoi de la bâlci. Le și simțeam pe șolduri, în jurul taliei, trăgându-mă mai aproape în timp ce dansam în subsolul înăbușitor de la petrecerea frăției. Îi simțeam bărbia sprijinită de tâmpla mea.
El a fost cel care a întrerupt contactul vizual, ca să-și verifice telefonul.
— Întârzie douăzeci de minute, a spus fără să se uite la mine. Îi mai dau zece înainte să-l sun.
Însă Dave nu a răspuns apelului lui Gus. Și nu a răspuns nici mesajelor lui, iar după o oră și douăzeci de minute, dădusem gata
chiflele, iar Vanessa, ospătărița noastră, începuse să ne ocolească masa.
— Se mai întâmplă așa, uneori, a spus Gus. Se sperie. Se răzgândesc.
Consideră că sunt pregătiți să vorbească despre ceva, dar de fapt nu sunt.
— Și ce facem? Mai așteptăm?
Gus a deschis un meniu de pe masă. L-a răsfoit un minut, după care a arătat cu degetul poza unei băuturi albastre cu gheață și cu o umbreluță
roz ieșind din ea.
— Asta, a spus el. Asta facem.
— Rahat, am zis eu. Dacă bem chestiile albastre cu gheață acum, va trebui să-mi schimb complet planul pentru mâine-seară.
Gus a ridicat o sprânceană.
— Uau, am trăit ca un scriitor de cărți de dragoste în tot timpul ăsta și nici n-am știut-o.
— Vezi, te-ai născut pentru asta, Augustus Everett.
El s-a cutremurat.
— De ce faci asta?
— Ce fac? a făcut el.
Eu am repetat:
— Augustus Everett.
Umerii i s-au ridicat puțin mai discret de data aceasta.
