— Gus, e totul în regulă? am întrebat eu.

Preț de o clipă, m-a privit intens, după care a clipit, iar expresia de pe fața lui a dispărut, înlocuită apoi de o indiferență atentă.

— Da, nu e nimic.

— Și totuși, e un „nimic”, am zis.

Gus a scuturat din cap.

— Nu, nu e nici un „nimic” în afară de punciul albastru, iar din ăla o să fie din plin. Încearcă s-o iei ușor.

Și-a reluat mersul înspre verandă, lăsându-mă în urmă. Când am ajuns, Maggie avea deja două pahare pline-ochi pregătite pentru noi. Am luat o gură și m-am străduit din răsputeri să nu mă înec.

— Ce e în ele?

— Vodcă, a spus Maggie voioasă, enumerând ingredientele pe degete. Rom cu cocos. Curacao albastru. Tequila. Suc de ananas. Puțin rom normal. Îți place?

— E grozav, am zis.

Mirosea ca o sticluță deschisă de acetonă.

— Gusssy? a întrebat ea.

— E minunat, a răspuns el.

— Mai bun decât anul trecut, nu? a făcut Pete, abandonându-și postul de la grătar ca să ni se alăture.

— Măcar are mai multe șanse să ia vopseaua de pe mașină dacă se varsă, a spus Gus.

Pete a izbucnit în râs și l-a pocnit peste braț.

— Ai auzit asta, Mag? Ți-am spus că ar putea alimenta un avion cu reacție chestia asta.

Maggie a zâmbit, neatinsă de bășcălia lor, iar soarele i-a luminat fața lui Gus numai bine cât să-i scoată la iveală gropița secretă, făcându-i ochii de culoarea aurie a chihlimbarului. Ochii aceia s-au întors spre mine, iar zâmbetul lui blând s-a lățit. Nu arăta ca o altă persoană. Ci mai relaxat, mai sigur pe el, de parcă în tot timpul acesta nu-i văzusem decât umbra.

În momentul acela, cum stăteam așa, m-am simțit de parcă aș fi dat peste ceva ascuns și sacru, mai intim chiar și decât ce se întâmplase între noi acasă la el. De parcă Gus ar fi tras la o parte perdelele de la ferestrele unei case pe care o admirasem și la al cărei interior visasem, dar și pe care-l subestimasem.

Îmi plăcea să-l văd așa pe Gus, împreună cu oamenii despre care știa că aveau să-l iubească mereu.

Abia făcusem dragoste cu el, dar dacă aveam să-l mai sărut din nou, voiam să fie fix versiunea asta a lui. Cea care nu se simțea atât de împovărată de lumea din jur, încât simțea nevoia să se sprijine ca să

rămână la verticală.

— ...poate în primul weekend din august? am auzit-o pe Pete spunând.

Ea, Maggie și Gus se uitau cu toții la mine, așteptând răspunsul la o întrebare pe care nu o auzisem.

— E bine pentru mine, a spus Gus. January?

Încă arăta relaxat, fericit. Mi-am cântărit opțiunile: să fiu de acord cu ceva fără să am habar ce anume era acel ceva, să recunosc că nu fusesem atentă sau să încerc să obțin mai multe informații cu alte (posibil acuzatoare) întrebări.

— La... la ce oră? am întrebat, sperând că alesesem varianta bună.

Și o întrebare care avea logică.

— În timpul săptămânii, de obicei la șapte, dar având în vedere că e weekend, am putea oricând. Tot seara ar fi cel mai bine – la urma urmelor e o plajă, iar oamenii ar putea să citească stând tolăniți pe burtă

în nisip.

— Cred că ar fi foarte interesant, a spus și Maggie, bătând ușor din palme. Ce faceți voi doi pare atât de diferit din afară, dar îmi închipui că

mecanismele interioare sunt asemănătoare. E ca la labradorit și...

— Sănătate! a întrerupt-o Gus.

— Nu, Gussy, n-am strănutat, s-a oferit Maggie să clarifice.

Labradoritul este o rocă – atât de frumoasă...

— Chiar este, a confirmat Pete. Arată de parcă e din spațiu. Dacă ar fi să fac un SF, mi-aș imagina toată lumea ca fiind alcătuită din labradorit.

— Apropo de asta, a spus Gus, întorcându-și privirea spre mine, iar eu mi-am dat seama că găsise o cale de a devia conversația de la subiectul rocilor: A văzut vreuna dintre voi Contact cu Jodie Foster? E un film al dracului de bun!

— Everett! a exclamat Pete. Limbajul!

Maggie a chicotit cu mâna la gură. Avea unghiile date cu o ojă

lăptoasă pe care erau desenate stele cu albastru-deschis. Astăzi, unghiile lui Pete erau roșu-închis. Mă întrebam dacă Maggie fusese cea care o învățase să-și facă manichiura, un obicei de care se molipsise de la soția ei. Dintotdeauna mi-a plăcut gândul ăsta, felul în care doi oameni începeau să devină unul singur. Sau, cel puțin, două părți suprapuse, ca niște copaci cu rădăcini întrepătrunse.

— Să revenim la eveniment, a spus Pete, întorcându-se încă o dată

spre mine. Poate la șapte ar fi bine, ca să nu luăm prea mult din timpul de plajă.

— Sună grozav! am făcut eu. Ai putea să-mi trimiți detaliile pe e-mail ca să confirm? Ca să-mi pot verifica mai bine agenda când ajung acasă.

— Nu știu detaliile. Nu trebuie decât să-mi spui la ce oră vrei să vii!

Eu și Maggie o să venim cu niște întrebări foarte bune, a spus Pete.

Ezitarea mea trebuie să se fi văzut, fiindcă Gus s-a aplecat spre mine

și a zis:

— Îți trimit eu e-mail.

— Gus Everett, am atâtea dovezi că ai un e-mail câte am și că deții propriul costum de baie, am zis.

El a dat din umeri și a ridicat din sprâncene.