— O, haide, Gussy, intră!

Maggie a stropit cu apă înspre marginea piscinei, însă Gus s-a dat pur și simplu un pas înapoi, scuturând din cap și rânjind.

— Ce-i, ți-e teamă să nu-ți strici permanentul? l-a necăjit Pete de la grătar.

— Și apoi să aflăm că ai permanent? am adăugat eu.

Când m-a săgetat cu privirea, am fost cuprinsă de un fior de plăcere, urmat de o dezamăgitoare realizare: costumul de baie lăbărțat, dintr-o singură piesă, pe care mi-l împrumutase Maggie mă făcea să arăt ca o acadea îmbibată de apă, prinsă în hârtie igienică.

— Poate că mi-e teamă că, odată intrat, nu o să mai seteze nimeni cronometrul ca să-mi aducă aminte să ies și să folosesc toaleta, a spus Gus.

La celălalt capăt al piscinei, un băiețel deșirat și o fetiță dolofană s-au aruncat ca două ghiulele în apă din părți opuse, stropindu-ne din plin și pe noi. Gus și-a întors privirea asupra mea:

— Și apoi mai e și asta?

— Ce? am făcut eu. Distracție? Ți-e teamă să nu te molipsești?

— Nu, mi-e teamă că piscina e deja plină ochi de pipi. Dar voi două

bucurați-vă de bălăceală.

Gus a intrat din nou în casă, iar eu m-am străduit să nu verific din minut în minut dacă a ieșit înapoi.

Maggie a găsit o minge de plajă și am început s-o dăm de la una la alta. Destul de repede, s-a făcut ora patru, iar de vreme ce Sonya venea la cinci, m-am scuzat și m-am dus să mă schimb. Maggie a ieșit și ea sprintenă afară și a luat prosoapele galbene pe care le lăsasem pe cimentul din jurul piscinei.

Mi-a pus unul pe umeri înainte să am timp să-l iau de la ea și m-a condus înăuntru.

— Poți folosi baia de la etaj, mi-a spus cu un zâmbet dulce care a părut aproape ca un semn din ochi.

— O, am făcut eu stânjenită, bine.

Mi-am strâns hainele și am luat-o în sus pe scări.

Treptele scârțâiau, erau din lemn și înguste. Se curbau pe la

jumătatea drumului, ca apoi să mă lase în dreptul holului de la etaj. Baia era în capăt, o monstruozitate cu faianță roz care era atât de urâtă, încât redevenea drăguță. Pe o parte a holului erau două uși, iar pe cealaltă o a treia, toate închise.

Era aproape timpul să plec. Aveam de gând să bat la toate până când l-aș fi găsit. Am încercat să nu mă simt rușinată sau rănită, dar nu era ușor.

De la prima voastră discuție serioasă, Gus a spus cât se poate de limpede că

nu e exact genul de la care să aștepți ceva, January.

Mi-am dat jos prosopul și m-am îmbrăcat în baie, după care am ieșit și am ciocănit ușor la prima ușă. Nici un răspuns, așa că am avansat la următoarea din josul holului.

Un „Da?“ mormăit s-a auzit dincolo de ea și am deschis ușa.

Gus stătea pe marginea patului dublu, cu picioarele întinse înainte și cu spatele sprijinit de perete. La dreapta lui, jaluzelele erau parțial trase, lăsând să intre raze de lumină printre umbrele de pe podea.

— E timpul să plecăm? a întrebat el, scărpinându-se la ceafă.

M-am uitat prin încăpere la mobila neasortată și la lipsa de plante.

Pe noptieră era o lampă în formă de minge de fotbal, iar în fața picioarelor patului se afla biblioteca mică și albastră plină cu exemplare din cărțile lui Gus, atât edițiile americane, cât și cele străine.

— Ai venit aici să reflectezi la propria-ți mortalitate? am întrebat, făcând un semn din cap înspre raftul cu cărți.

— Doar mă doare capul, a răspuns el.

M-am dus înspre pat ca să mă așez lângă el, însă s-a ridicat înainte să

ajung.

— Mai bine mi-aș lua la revedere. La fel și tu, dacă nu vrei să ajungi pe lista neagră a lui Pete.

Apoi a ieșit din cameră, lăsându-mă singură. M-am apropiat de bibliotecă. Pe ultimul raft se aflau patru fotografii înrămate. Una cu un bebeluș cu ochi negri înconjurat de nori pufoși și falși, ușor blurată pe fundal. Următoarea era cu Pete și Maggie, pe când erau cu vreo treizeci de ani mai tinere, cu ochelari de soare pe cap și cu un băiețel în sandale care stătea în picioare între ele. Deasupra capului său, între umerii lui Pete și ai lui Maggie, se vedea puțin din castelul Cenușăresei.

A treia fotografie era mult mai veche, un portret sepia al unei fete

zâmbind larg, cu bucle negre și o gropiță în obraz. Cea de-a patra era o poză de echipă, fetițe și băieței în echipament purpuriu, cu toții aliniați lângă o Pete mai tânără și mai slabă, cu un fluier la gât și o șapcă trasă pe ochi. L-am găsit numaidecât pe Gus, subțirel, cu părul răvășit și cu un zâmbet rușinat în colțul gurii.

Niște voci au răzbătut atunci de la parter.

— ...ești sigur că nu mai poți sta? spunea Pete.

Am pus fotografia la locul ei și am ieșit din cameră, închizând ușa în urma mea.

Am rămas tăcuți în primele două minute din drumul spre casă, însă

Gus a întrebat în cele din urmă:

— Te-ai simțit bine?

— Pete și Maggie sunt minunate, am răspuns eu pe un ton rezervat.

— Chiar sunt, a confirmat Gus, încuviințând din cap.

— Bine, am zis. Bun.

— Bun, a repetat Gus ca pentru sine, intrând pe drumul principal care ducea de-a lungul plajei.

Eu am râs, frustrată.

Privirea lui pătrunzătoare s-a întors spre mine, înmuindu-se puțin, dar și-a încleștat gura și nu s-a mai uitat la mine mai apoi.

Am privit clădirile care treceau în goană pe la geamul meu.

Majoritatea afacerilor închiseseră pe ziua aceea, dar defilase o paradă cât fusesem la Pete și comercianții ambulanți încă stăteau aliniați de-a lungul străzii, familii îmbrăcate în roșu, alb și albastru roind în jurul lor cu pungi de popcorn și moriști cu steagul Americii în mâini.