— De fapt, ai dreptate, am zis. Dacă ai fi făcut-o, acum ai fi purtat un tricou sau o pălărie care să facă trimitere la asta.
— Exact, m-a aprobat el. Oricum, prefer plaja iarna.
— Chiar așa? Pentru că eu iarna prefer să fiu moartă.
Gus a scos un râset gâlgâitor. A pășit de pe cărarea de lemn pe nisip și mi-a întins mâna, iar eu am sărit pe panta lină.
— E uimitor. Ai văzut-o vreodată?
Am scuturat din cap.
— Când eram la facultate, de cele mai multe ori stăteam la facultate.
Nu prea plecam în explorări.
Gus a aprobat din cap.
— După ce Pete și Maggie s-au mutat aici, obișnuiam să le vizitez în vacanța de iarnă. Îmi cumpărau biletul de avion sau de autobuz drept cadou.
— Presupun că pe tatăl tău nu-l deranja.
M-am enervat brusc cu gândul la puștiul Gus, singuratic, nedorit de nimeni, și am întrebat înainte să gândesc. L-am privit precaută.
Gus a strâns din dinți, însă expresia feței i-a rămas impasibilă.
A scuturat din cap. Mergeam umăr lângă umăr de-a lungul apei. El mi-a aruncat o privire, după care și-a întors atenția asupra nisipului din față.
— Nu trebuie să-ți faci griji că aduci vorba de el. Nu a fost chiar așa rău.
— Gus, am zis, oprindu-mă și întorcându-mă cu fața spre el. Doar faptul că menționezi asta înseamnă că a fost mult mai rău decât ar fi
trebuit să fie.
El a șovăit doar o secundă, după care și-a reluat mersul.
— N-a fost chiar așa, a zis. Aș fi putut pleca după ce a murit mama.
Pete voia să vin să locuiesc cu ea și cu Maggie. Întotdeauna încerca să mă
facă să... să vorbesc despre certurile cu tata, așa încât ea să poată obține custodia, dar am ales să n-o fac. Avea niște medicamente pentru inimă.
Pastile zilnice. Nu le lua decât dacă îi ceream eu, o dată, de două ori, de trei ori, dar Doamne ferește să-i spun și a patra oară, că începea cearta.
O ceartă adevărată. Uneori mă gândeam... Vocea i s-a pierdut, cântărindu-și cuvintele: Mă întrebam dacă nu voia să îl omor. Sau, mai bine zis, să se enerveze atât de rău, încât să-i cedeze inima. M-am lăsat de școală ca să am grijă de el, dar, odată ce am început să lucrez, el n-a mai făcut nimic pentru el. Vorbesc de mâncat, de băut apă, de spălat. Abia reușeam să-l țin în viață în propria noastră casă. Sau poate s-a gândit că
asta avea să fie pedeapsa mea.
— Pedeapsa ta? am zis, înecându-mă cu cuvintele. Pentru ce?
Gus a ridicat din umeri.
— Nu știu. Poate pentru că i-am ținut mereu partea ei.
— Mamei tale?
El a dat din cap aprobator.
— Bănuiesc că a simțit că am fi Noi împotriva Lui. Și chiar eram Noi împotriva Lui. O învinovățea pentru tot ceea ce nu mergea bine –
rahaturi prostești ca, de exemplu, că uitase într-o seară să pună benzină
la mașină, așa că el era nevoit să se oprească să alimenteze înainte de muncă, motiv pentru care ar fi întârziat. Sau că arunca un bon pe care el voia să-l păstreze sau resturile din frigider cu câteva ore înainte ca el să
decidă că voia să le mănânce. Și cu mine se purta rău, dar erau mai degrabă acte disparate. Dacă suna telefonul și-l trezea, mă lovea. Sau dacă își făcuse planuri să iasă și nu putea din cauza ninsorii, mă trântea ca să-și verse nervii. Tot timpul căutam un cod secret, niște reguli pe care puteam să le urmez ca să n-o mai ia razna. Așa înveți să te păzești, înțelegi? Ești atent la mersul lumii. Dar în cazul lui nu exista un cod secret. Acțiunile noastre erau complet detașate de reacțiile lui la ele. El se comporta de parcă eu aș fi fost un copil leneș și răzgâiat, iar pe ea o acuza că se comportă ca o regină, de parcă i-ar fi folosit banii pe post de hârtie igienică. Ea își cerea întotdeauna scuze, promitea să nu mai greșească, iar
abia când o rănea cu adevărat, pe ea sau pe mine, își cerea și el scuze. Și se retrăgea câteva zile.
Chiar și cu toate astea, cred că atunci când a pierdut-o i-a frânt tot ce mai rămăsese întreg în el. Nu știu, a zis, ezitând câteva clipe, ca apoi: Poate nu era dragoste. Poate tratând-o ca pe un gunoi îl făcea pe el să
simtă că ar avea cine știe ce putere. Cu mine nu i-a reușit pe măsură ce am crescut.
— Atunci, făcându-te pe tine să-l ții în viață nu era decât un mijloc de a te manipula, am zis.
— Nu știu, a recunoscut el. Știu doar că, dacă aș fi plecat, el ar fi murit mai repede.
— Și crezi că asta ar fi fost vina ta?
— Nu contează a cui ar fi fost vina. El ar fi fost mort, iar eu aș fi știut că aș fi putut împiedica asta. Plus de asta, ea nu a plecat. Cum aș fi putut eu, știind că nu asta și-ar fi dorit ea?
