S-au dus, m-am gândit eu.

Au ars, mi-am spus.

M-am întors cu spatele ca să nu las să se vadă că-mi venea să vomit.

— Oamenii sunt absolut îngrozitori, a spus Gus vag în spatele meu.

Am înghițit acidul gastric din gât. Ochii îmi ardeau. Interiorul nasului îmi ardea. Gus a privit peste umăr înspre mine, iar privirea i s-a îmblânzit.

— Vrei să montezi cortul? Trebuie să fi văzut fața pe care am făcut-o, pentru că a adăugat rapid: Ca să ne putem folosi computerele. A făcu un semn din cap către cerul întunecat, în timp ce-și dădea rucsacul jos de pe umeri. Nu cred că ploaia asta o să treacă prea curând.

— Totuși, nu aici, am spus. Pare greșit să pui un cort în locul ăsta.

El a aprobat din cap și am continuat să ne mișcăm, am mers până

când n-am mai văzut ruinele. Până când am fost aproape să mă pot preface că suntem într-o pădure diferită, departe de ceea ce se întâmplase la Noul Eden.

În timp ce Gus a scos bețele de cort din geantă, am venit să-l ajut.

Mâinile îmi tremurau, atât de frig, cât și de neliniștea de a fi aici, și mi-am concentrat toată atenția pe montarea cortului, blocând amintirea resturilor arse ale cultului.

Atenția ne-a fost distrasă doar câteva minute, iar apoi cortul a fost montat, tot calabalâcul nostru băgat în siguranță înăuntru, cu excepția micului blocnotes și a creionului pe care Gus le-a scos din buzunar în timp ce ne îndreptam spre ruinele cultului.

Mi-a aruncat o privire ezitantă pe care nu o puteam interpreta, apoi a pornit spre una dintre rulote, sau mai bine zis trei, care fuseseră lipite cu holuri din placaj și prelate. Am înghițit un nod și l-am urmat, dar

după câțiva pași, s-a oprit și s-a întors spre mine.

— Poți să te întorci la cort, a spus el. Nu e cazul să vezi asta.

Mi s-a pus un nod în gât. Evident, nu voiam să văd ce era acolo.

Dar m-a deranjat că mi-a spus că nu era cazul să văd, în timp ce planifica în continuare să-l exploreze el însuși. Mi-am dat seama că și el ura să fie aici. Și totuși, iată-l, făcând față.

Așa era el întotdeauna. Nu se ferea niciodată să privească. Poate credea că cineva trebuie să depună mărturie asupra întunericului sau poate că a sperat că, dacă se uita în abisul negru suficient de mult, ochii lui aveau să se obișnuiască și ar vedea răspunsuri ascunse.

Acesta este motivul pentru care se întâmplă lucruri rele, ar spune întunericul. Așa are totul sens.

Nu m-aș fi putut ascunde de asta. Nu l-aș fi putut lăsa pe Gus aici singur. Dacă el cobora în întuneric, eu aveam să leg o frânghie între noi și să cobor cu el.

Am clătinat din cap și m-am dus să stau în spatele lui, iar ochii lui întunecați s-au plecat spre mine ca să mă studieze, genele lui stropite de ploaie curbate în jos, întunecate și grele pe obrajii măslinii.

Am vrut să spun atât de multe, dar tot ce am putut scoate a fost:

— Sunt aici.

Și când am spus-o, fruntea i s-a încrețit și maxilarul i s-a încordat și m-a privit în acel mod special care mi-a făcut nodul din gât să urce cu un centimetru mai sus. A dat din cap și s-a întors spre rulotă, înclinând bărbia spre ea.

— Casa părintelui Abe. Se pare că ar fi cerut sfatul unui grup de îngeri, așa că avea nevoie de spațiu.

Mi-am îndreptat privirea de la Gus la rulota acoperită cu funingine.

M-a făcut instantaneu să mă simt amețită și dezarmată, de parcă aerul de aici era încă îmbibat cu dioxid de carbon și cenușă.

De ce se întâmplă lucruri rele? m-am gândit. Cum să aibă sens?

Dar nu mi-a apărut nici un adevăr măreț. Nu exista nici un motiv întemeiat pentru ca acest lucru oribil să se fi întâmplat și nici un motiv pentru care viața lui Gus să fi fost așa cum era. La naiba, R.E.M. avea dreptate: fiecare persoană de pe planetă trebuia să sufere la un moment dat. Uneori, tot ce puteai face era să te ții strâns unul de celălalt până

când întunericul te scuipa înapoi afară.

Gus a clipit ca să-și alunge ceața solemnă de pe ochi și s-a ghemuit, echilibrându-și blocnotesul pe genunchi și mâzgălind notițe, iar eu am stat lângă el, cu picioarele tremurând, dar cu ochii deschiși.

Sunt aici, am trimis un gând spre el. Sunt aici și văd și eu totul.

Ne-am mutat din loc în loc printre ruine, așa, tăcuți ca niște fantome, Gus ferindu-și notițele de ploaia care ne murase hainele și pielea până la os.

După ce am dat o dată roată întregului teren, s-a îndreptat înapoi spre rulota făcută din bucăți a părintelui Abe, aruncându-mi o privire pentru prima dată în ultimele două ore.

— E frig, a spus el. Ar trebui să te întorci la cort.

Era frig, într-adevăr – vântul se întețise și temperatura începuse să

scadă până când mi s-a părut că blugii sunt niște pachete de gheață lipite de piele. Dar sub nici o formă nu-l credeam că de aceea mă împingea să

plec.

— Te rog, January, a spus Gus încet și asta m-a făcut praf.

Ce făceam? Îmi păsa de Gus, dar dacă nu voia să mă țin de el, trebuia să-i dau drumul.

— Bine, am spus printre dinții clănțănind. Te aștept în cort.

Gus a aprobat din cap, apoi s-a întors și s-a îndepărtat. Cu o înțepătură în inimă, m-am întors la cort, am îngenuncheat și m-am târât înăuntru. M-am ghemuit în poziția fetală pentru a mă încălzi și am închis ochii, ascultând picăturile de ploaie care băteau deasupra țesăturii. Am încercat să-mi las toate gândurile și sentimentele să alunece, dar în schimb păreau să se umfle din ce în ce mai tare în timp ce mă adânceam în somn, un val întunecat și spumos de emoții trăgându-mă spre un vis neliniștit. Aproape ațipisem când m-a trezit scârțâitul fermoarului. Gus stătea aplecat la intrare, apa picurând de pe el.

— Hei, am zis cu voce răgușită de somn.

M-am ridicat în capul oaselor și mi-am aranjat părul ud, în timp ce el a intrat și a închis la loc fermoarul în urma lui.

— Scuze că a durat atât, a spus. A trebuit să fac poze amănunțite, să

alcătuiesc o hartă și toate cele.

S-a așezat lângă mine și și-a descheiat pelerina de ploaie, pe care o îmbrăcase la loc după ce o luasem pe drumuri separate.

Eu am ridicat din umeri.

— E în regulă. Ai spus că o să dureze toată ziua.

El și-a ridicat privirea spre tavan.