Am văzut cum ochii mijiți ai lui Gus evaluează situația. M-am gândit că poate caută urme de violență în interacțiunile lor, însă Dave mai mult stătea acolo aplecat și zâmbea stânjenit.
— Dintotdeauna a fost un băiat bun. Ar trebui să-l auziți cum cântă
la pian.
— Vă aduc ceva de băut? s-a grăbit Dave să întrebe.
— Niște apă ar fi grozav, i-am răspuns cu un zâmbet.
După ce a dispărut în bucătărie, eu am dat ocol sufrageriei, studiind toate ramele foto vechi din lemn de nuc, care erau numeroase, agățate pe perete. Era ca și cum Dave rămăsese un băiat de vreo opt ani, într-un pulover cu anchior și într-un tricou verde deschis. Tatăl lui era în pantaloni scurți în cele mai multe dintre fotografii, dar chiar și în cele în care nu apărea, era simplu să-ți închipui cine fusese în spatele camerei, făcând poza femeii zâmbitoare cu bebelușul pe șold, femeii care ținea de
mână copilașul sau băiețelului stângaci care scotea limba lângă o gorilă
de la zoo.
Tatăl lui Dave fusese un bărbat deșirat, cu păr castaniu, sprâncene stufoase și bărbie lăsată. Dave arăta întocmai ca el.
— Am înțeles că aveți să ne spuneți mai multe, a început Gus.
Lucruri pe care ați considerat că Dave nu ar fi avut cum să ni le împărtășească.
— Firește că am.
Julie-Ann s-a așezat în fotoliul din pânză albastră ecosez, iar eu și Gus ne-am așezat unul lângă altul pe canapeaua din împletitură cafenie.
— Am avut o privire de ansamblu. Dave nu a văzut decât ce l-am lăsat noi, iar apoi am plecat cum am plecat – mă tem că părerea lui despre locul acela variază de la o extremă la alta.
Eu și Gus ne-am aruncat câte o privire. Apoi m-am aplecat înainte, încercând să mențin o postură deschisă, prietenoasă.
— Sincer, a părut destul de corectă.
Julie-Ann a luat o țigară din cartonul de pe masă și a aprins-o, după
care ne-a oferit cutia. Gus a luat una, m-am gândit mai mult dintr-un gest de politețe decât că într-adevăr simțea nevoia de una în acel moment. I-a aprins-o ea, apoi s-a așezat din nou picior peste picior.
— Nu erau oameni răi, a spus ea. Nu majoritatea dintre ei. Și n-aș
putea să vă las să credeți că erau. Uneori, oamenii buni, sau cel puțin decenți, fac lucruri rele. Și posibil să-și găsească tot felul de scuze pentru asta, doar că uneori chiar cred că fac ceea ce e bine.
— Și nu consideri că asta e doar o altă scuză? a întrebat Gus. Nu crezi în nici un fel de busolă morală internă.
Felul în care o spusese îl făcea să pară ca și cum el credea în așa ceva.
Încă o dată, Gus Everett mă surprindea.
— Poate o ai la început, a spus ea. Dar, dacă e așa, atunci se modifică
pe parcurs ce crești. Cum se presupune că ar trebui să crezi că binele e bine și răul e rău dacă toată lumea din jurul tău spune invers? Ar trebui să crezi că ești mai deștept decât toți ceilalți?
Dave s-a întors cu trei pahare cu apă în mâini, pe care le-a împărțit fiecăruia dintre noi. Julie-Ann a părut reticentă să continue cu fiul ei în încăpere, însă nici ea, nici Gus nu i-au sugerat să plece. Probabil pentru că Dave avea în jur de treizeci de ani și plătea cheltuielile casei în care ne
aflam.
— Toți oamenii ăștia, a continuat Julie-Ann, nu aveau prea multe. Și nu mă refer doar la bani, deși, desigur, și asta era adevărat. Mulți erau orfani. Oameni înstrăinați de familiile lor. Oameni care-și pierduseră
soții sau copiii. La început, Noul Eden m-a făcut să mă simt de parcă... de parcă motivul pentru care totul mersese prost în viața mea până la acel moment era pentru că nu trăisem cum trebuia. Era ca și cum ei aveau răspunsurile și toată lumea părea atât de fericită, de împlinită. Iar după o viață de dorit – uneori, nici măcar nu-ți doreai ceva anume, ci era doar o dorință, sentimentul că lumea nu era suficient de mare sau de strălucitoare – ei bine, m-am simțit de parcă în sfârșit am dat perdeaua la o parte.
Obțineam în sfârșit răspunsurile. Era ca o mare și importantă ecuație matematică pe care ei o rezolvaseră. Și știți ce? Până la un anumit punct, a funcționat. Cel puțin la început. Tu le respectai regulile, le făceai ritualurile, le purtai hainele, le mâncai mâncarea și era de parcă întreaga lume începuse să lumineze dinspre interior. Nimic nu părea banal. Erau rugăciuni pentru când mergeai la baie, pentru când făceai duș, iar pentru prima oară în viața mă simțeam recunoscătoare că trăiesc.
Asta făceau pentru tine. Așa încât, atunci când au venit cu pedepsele, când începeai să faci un pas greșit și să o dai în bară, era de parcă o mână uriașă stătea deasupra dopului de la cadă, așteptând să
tragă de el și să te lase fără nimic. Cât despre soțul meu... A fost un om bun. Un om bun și pierdut.
Privirea i s-a îndreptat către Dave, după care a scos un oftat lent.
— Voia să ajungă arhitect. Să construiască stadioane și zgârie-nori. Îi plăcea enorm să deseneze și era al naibii de bun la asta! Apoi eu am rămas însărcinată prin liceu, iar el a știut că toate acelea trebuiau să
dispară. Trebuia să fim pragmatici. Și nu s-a plâns nici măcar o dată.
Ochii i-au fugit din nou la fiul ei.
— Firește că n-a făcut-o. Am fost norocoși. Binecuvântați. Dar, uneori, când viața îți pune piedică... Nu știu cum să explic, dar am simțit asta când eram acolo. Ca și cum... ca și cum Douglas se agăța de orice putea prinde. Ca și cum să ai dreptate conta mai mult decât să fii... bine.
M-am gândit la tata și la Sonya. La ce-mi spusese mama când ne certaserăm în mașină, parcată în garaj. Ea crezuse că îi pusese capăt.
Dar de ce a început, în primul rând? M-am întrebat asta chiar și atunci, știusem că trebuie să se fi simțit ca o palmă peste față. Pentru că
adevărul era că aveam o bănuială.
