Aveam atât de multe întrebări, însă toate erau ca o nebuloasă, de neîntrebat. În propria mea poveste, nu voiam să fiu eroina care nu permite unor probleme stupide de comunicare să intervină în ceva care era vizibil bun, dar, în viața mea reală, simțeam că era mai bine să risc asta și să-mi păstrez demnitatea decât să îi expun totul lui Gus până când avea să cedeze și să recunoască faptul că nu mă voia așa cum îl voiam eu.

Mai mult de o singură dată, mi-am spus eu amărâtă. Ceva adevărat.

Când am ajuns în dreptul curbei din fața caselor noastre (mult mai târziu decât ar fi trebuit din cauza traficului pietonal crescut), Gus a spus:

— Să-mi zici cum rămâne cu mâine.

— Ce e mâine? am întrebat.

— Călătoria la Noul Eden, a răspuns, descuind portierele. Să mă

anunți dacă mai vrei să vii.

Asta era tot? Devenise complet dezinteresat de mine, fie și ca tovarășă

de cercetare?

El a ridicat din umeri și a coborât din mașină. Asta era tot. Era ora cinci după-amiaza, iar noi o apucam pe drumuri diferite. Pe 4 iulie, când nu cunoșteam pe nimeni altcineva în oraș în afară de el și de mătușile lui.

— De ce n-aș vrea să vin? am întrebat, spumegând.

Ajunsese deja aproape de veranda lui. Și-a întors capul și a ridicat încă o dată din umeri.

— Vrei să vin? am vrut eu să aflu.

— Dacă vrei tu, a răspuns.

— Nu asta te-am întrebat. Te-am întrebat dacă vrei să vin și eu cu tine mâine.

— Vreau să faci orice vrei tu să faci.

Eu mi-am încrucișat brațele la piept.

— La ce oră, m-am răstit eu.

— Pe la nouă. Probabil că o să ne ia toată ziua.

— Super. Ne vedem atunci.

Am intrat în casă și am început să mă plimb furioasă prin cameră, iar când asta nu mi-a mai fost de ajutor, m-am așezat dinaintea calculatorului și am scris cu furie până când s-a lăsat noaptea. Când n-am mai putut să scot nici un cuvânt plin de ură, am ieșit pe verandă și am privit artificiile care se înălțau deasupra lacului, ploaia lor sclipitoare picând înspre apă asemenea unor stele căzătoare. Am încercat să nu petrec prea mult timp uitându-mă înspre Gus, însă strălucirea care venea de la calculatorul lui din bucătărie îmi mai atrăgea atenția din când în când.

La miezul nopții, încă mai lucram când Shadi mi-a dat mesaj: Ei bine, asta a fost. Sunt îndrăgostită. Fi-mi-ar țărâna ușoară!

Și mie.

#

M-am trezit când casa s-a cutremurat din pricina unui tunet și m-am dat jos din pat. Era ora opt, însă încăperea era întunecată din cauza norilor de furtună.

Tremurând, mi-am luat halatul de pe scaunul măsuței de toaletă și

m-am grăbit în bucătărie să pun apa la fiert. Fulgerele ca niște despicături uriașe se desprindeau din cer ca să lovească lacul învolburat, lumina lor răzbătând prin ușile din spate ca o serie de blițuri ale unor aparate foto. Priveam totul cu stupoare. Nu mai văzusem o furtună

deasupra unui ochi imens de apă decât poate în vreun film. Mă întrebam cum avea să afecteze asta planurile lui Gus.

Și poate era mai bine dacă se întâmpla așa. Dacă m-ar fi lăsat pur și simplu baltă. Aș suna să anulez evenimentul de la librărie și nu ne-am mai întâlni niciodată, el și-ar respecta prețioasa lui regulă de a nu mai ieși la întâlniri, iar eu aș putea să mă duc în Ohio și să mă mărit cu un agent de asigurări, orice ar fi însemnat asta.

În spatele meu, ibricul a șuierat.

Mi-am făcut niște cafea și m-am pus să lucrez, încă o dată cuvintele revărsându-se afară din mine. Ajunsesem la patruzeci de mii. Lumea familiei începea să se destrame. Cea de-a doua familie a tatălui lui Eleanor își făcuse apariția la circ. Mama ei avusese parte de o întâlnire neplăcută cu un oaspete și era mai nervoasă ca oricând. Eleanor se culcase cu băiatul din Tulsa și fusese prinsă furișându-se înapoi în cortul ei, însă mecanicul, Nick, o acoperise.

Cât despre clovni, aceștia aproape că fuseseră dați afară după un moment intim în pădurea din spatele bâlciului, motiv pentru care se luaseră la ceartă. Unul dintre ei se dusese apoi la barul din oraș, sfârșind prin a-și petrece noaptea într-o celulă.

Nu știam cum aveau să se aranjeze lucrurile, dar știam că era nevoie să se înrăutățească puțin mai mult. Între timp, se făcuse 1.30 și eu nu primisem nici un semn de la Gus. M-am dus și m-am așezat pe patul nefăcut, uitându-mă pe fereastră, înspre studioul lui. Puteam zări lumina galbenă și caldă a lămpilor cu abajur răzbătând prin geam. l-am dat mesaj:

Vremea asta o să-ți facă probleme cu cercetarea?

Probabil că nu va fi un drum confortabil, dar eu tot mă duc, a răspuns el.

Eu mai sunt invitată? am întrebat.

Desigur. Apoi, un minut mai târziu: Ai bocanci?

Nici pomeneală.

Ce mărime porți?

38, de ce? Crezi că purtăm aceeași mărime?

O să împrumut unii de la Pete, a răspuns. Asta dacă mai vrei să vii.

Doamne DUMNEZEULE, încerci să mă dai afară din treaba asta? am scris înapoi.

I-a luat mai mult decât de obicei să-mi răspundă, iar așteptarea a început să-mi facă rău. Am folosit timpul ca să mă îmbrac. În cele din urmă, a răspuns și el. Nu, doar că nu vreau să te fac să te simți obligată.

Am șovăit, neștiind ce să fac. Apoi mi-a mai dat un mesaj: Firește că

vreau să vii, dacă vrei.

Nici un firește, i-am scris, furioasă și ușurată deopotrivă. Nu ai clarificat deloc acest aspect.

L-am clarificat acum? a întrebat el.

PUȚIN mai bine.

Vreau să vii, mi-a scris.

Atunci fă rost de bocancii ăia.