— Îți amintești când eram bolnavă? îi șoptesc la ureche.
Își împinge coapsele în ale mele și spune încet și gâtuit:
— Normal.
— Te-am vrut cu disperare în noaptea aia, recunosc, desfăcându-i cămașa.
— Toată săptămâna aia, zice, în fiecare dimineață, am fost pe punctul de a avea orgasm. Dacă nu ai fi fost bolnavă...
Mă ridic în el și își lasă gura pe gâtul meu în timp ce-i desfac nasturii cămășii.
— În Vail, când m-ai cărat în cârcă la vale...
— Doamne, Poppy. Am pierdut foarte mult timp făcând eforturi să
nu te vreau.
Mă ridică de pe chiuvetă și mă duce în pat.
— Și prea puțin timp sărutându-mă, îi spun, iar el ne zgâlțâie pe amândoi cu râsul lui în timp ce ne așezăm. Cât timp avem?
Mă sărută în centrul pieptului.
— Putem întârzia.
— Cât de mult?
— Cât este nevoie.
— Doamne, Dumnezeule, zic în timp ce ieșim din mașină în fața conacului de la mijlocul secolului, cu acoperiș înclinat. E fantastic. A închiriat toată asta?
— Am uitat să menționez că Tham este Foarte Sofisticat?
— Poate. E prea târziu să mă mărit eu cu el?
— Păi, mai sunt două zile până la nuntă și este gay, zice. Așa că nu văd de ce nu.
Râd și mă prinde de mână. Cumva, să intru la o petrecere a burlacilor cu Alex Nilsen de mână este mai suprarealist decât orice lucru suprarealist s-a întâmplat mai devreme la hotel. Mă simt excitată, amețită
și zăpăcită în cel mai plăcut mod posibil.
Intrăm pe alee după muzică, fiecare cu o sticlă de vin luat pe drum și intrăm în foaierul obscur și răcoros. Alex zicea că vor fi cincizeci de oameni. Mergând prin casă, cred că sunt cel puțin o sută, sprijiniți de pereți sau șezând pe mobila aurită fabulos. Peretele din spate al casei este din sticlă și dă spre o piscină imensă, luminată în purpuriu și verde, cu o
cascadă care curge în ea dintr-o parte. Lumea stă pe perne gonflabile în formă de flamingo sau lebădă, în diverse stadii nevestimentare: femeile și travestiții în rochii de seară sclipitoare, bărbații în șort de baie sau slip cu șnur. Alții au aripi de înger sau costume de sirenă, bărbați la costum și femei în rochii peplum, Presupușii Oameni din Linfield.
— Uau, zice Alex. Din liceu n-am mai fost la o petrecere atât de excentrică.
— Noi doi avem experiențe diferite din liceu, spun eu.
Tocmai atunci, un soi de Adonis ne vede și sare de pe fotoliul suspendat în formă de ou, pe care stătea.
— Alex! Poppy! David vine spre noi cu brațele deschise și cu un licăr de alcool în ochii căprui. Întâi îl strânge în brațe pe Alex, apoi mă apucă
de față și mă pupă umed pe amândoi obrajii. Ce mă bucur că... Îi pică
ochii pe mâinile noastre și bate din palme. Vă țineți de mână!
— Cu plăcere, zic, și el chicotește, punând câte o mână pe umerii noștri.
— Vrei niște apă? îl întreabă Alex, ca un frate mai mare ce este.
— Nu, tati, zice. Tu vrei niște alcool?
— Da! exclam, iar David face cu mâna unei fete pe care nu o observasem în colț, pentru că este vopsită în auriu.
— Uau! zice Alex, primind două cupe de șampanie de pe tava statuii vivante. Mersi pentru... Uau!
Fata se retrage și rămâne din nou neclintită.
— Și Tham ce face astă-seară? întreb. Foc de tabără din bancnote pe un iaht din aur masiv?
— Îmi pare rău să-ți spun, Pop, zice David, dar un iaht de aur s-ar scufunda. Crede-mă. Am încercat. Vreți două shoturi?
— Da, spun, în același timp în care Alex zice nu.
Ca prin magie, apar shoturile de vodcă și Goldschlager, cu mici fulgi de gheață aurie în pahare. Ciocnim toți trei și dăm pe gât băutura dulce-condimentată.
Alex tușește.
