Încuviințez, mă iau singură în brațe și întorc privirea spre vale. Alex vine lângă mine și, fără să mă uit la el, încep să plâng. Se întinde spre mâna mea încleștată, o desface și vede testul de sarcină. Preț de zece secunde, nu spune nimic. Tăcem amândoi.
— Ai făcut deja unul? întreabă blajin.
Scutur din cap și încep să plâng și mai tare. Mă trage spre el, mă ia în brațe și expir aerul într-un scurt torent de plâns înăbușit. Mă descarc puțin și mă dezlipesc de el, ștergându-mă la ochi cu podul palmei.
— Ce mă fac, Alex? îl întreb. Dacă sunt... Ce dracului fac?
Se uită îndelung la mine.
— Tu ce vrei să faci?
Mă șterg din nou la ochi.
— Nu cred că Trey vrea copii.
— Nu asta te-am întrebat, murmură Alex.
— Habar nu am ce vreau, recunosc. Adică vreau să fiu cu el. Și poate într-o zi... nu știu. Nu știu. Îmi îngrop fața în mâini în timp ce mai scot niște hohote oribile, înăbușite de plâns. Nu sunt destul de puternică s-o fac singură. Nu pot. Nici de mine nu am putut avea grijă când am fost bolnavă, Alex. Cum să...
Mă apucă de încheieturi și îmi ia mâinile tandru de la față, plecând capul să se uite în ochii mei.
— Poppy, nu o să fii singură, bine? Sunt aici, zice.
— Și cum fac? Mă mut în Indiana? Îmi iau un apartament lângă tine și Sarah? Cum o să fie asta, Alex?
— Nu știu, recunoaște. Nu contează cum. Sunt aici. Fă testul și mai vedem noi, bine? O să te prinzi ce îți dorești și așa facem.
Trag aer adânc în piept, încuviințez, intru cu punga cu teste pe care am lăsat-o pe jos și cu cel pe care-l țin în mână ca pe o vestă de salvare.
Urinez pe trei deodată, după care ies cu ele și aștept. Le aliniem pe zidul scund de piatră din jurul terasei. Alex pune cronometrul și stăm acolo fără să spunem nimic până sună.
Rezultatele vin pe rând.
Negativ.
Negativ.
Negativ.
Încep să plâng din nou. Nu știu dacă de ușurare sau ceva mai complex de-atât. Alex mă trage la piept, mă leagănă ușor până îmi revin.
— Nu pot să-ți mai fac asta, spun când epuizez lacrimile.
— Ce anume? întreabă în șoaptă.
— Nu știu. Să am nevoie de tine.
Scutură din cap, cu capul lipit de al meu.
— Și eu am nevoie de tine, Poppy. Abia atunci îmi dau seama ce glas gâtuit, înlăcrimat și tremurând are. Când mă dezlipesc de el, văd că
plânge. Îl ating pe obraz. Îmi pare rău, zice, închizând ochii. Dar... nu știu ce aș face dacă ți s-ar întâmpla ceva.
Și atunci pricep. Pentru cineva ca Alex, care și-a pierdut mama, nu este numai o potențială turnură a vieții. Este o potențială sentință la moarte.
— Îmi pare rău, repetă. Doamne, nu știu de ce plâng.
Îi trag fața pe umărul meu și el plânge în continuare, ridicând și coborând umerii. De câți ani suntem prieteni, cred că m-a văzut de sute de ori plângând, dar este prima dată când plânge în fața mea.
— Nu-i nimic, îi șoptesc atunci, de câte ori e nevoie: E OK. Ești OK.
Suntem OK, Alex.
Își îngroapă fața umedă în gâtul meu, strângându-mă bine de mijloc în timp ce-mi trec mâinile prin părul lui și îi simt buzele ude și calde pe piele.
Știu că o să treacă senzația, dar în clipa aceea aș da orice să fim doar noi. Să nu-i fi întâlnit încă pe Sarah și pe Trey. Să ne putem ține în brațe cât de strâns și de mult avem nevoie. Întotdeauna am trăit într-o lume pentru doi, dar nu mai este cazul.
— Îmi pare rău, mai spune o dată în timp ce se desprinde de mine,
uitându-se spre valea străbătută de primele raze de soare. Nu ar fi trebuit să...
Îi ating brațul.
— Te rog, nu spune asta.
Încuviințează, face un pas în spate, îndepărtându-se de mine și știu, cu fiecare fibră a ființei mele, că face bine ce face, dar tot doare.
— Trey pare un super tip, zice.
