Pe ultima am scris-o mai mult pentru mine. Aceasta este pentru voi.

PROLOG

În urmă cu cinci veri

În vacanță, poți fi cine vrei tu.

Asemenea unei cărți bune sau unei ținute incredibile, în vacanță

devii o altă versiune a ta.

În viața de zi cu zi, nu prea îți vine să bâțâi din cap pe muzică fără să

te simți stânjenit, dar când te nimerești pe terasa potrivită, cu luminițe scânteietoare și o trupă de percuție tradițională potrivită, te trezești țopăind și dănțuind cu cei mai buni dintre ei.

În vacanță, până și părul ia altă formă. Apa este altfel, sau poate șamponul. Poate nici nu te obosești să te speli pe cap sau să te piepteni, fiindcă în apa sărată a oceanului se ondulează și îți place așa. Îți zici:

„Poate o să fac asta și acasă. Poate aș putea să fiu aia care nu se piaptănă, căreia nu-i pasă că este transpirată și că are nisip în fiecare orificiu”.

În vacanță, intri în vorbă cu necunoscuți și uiți orice miză. Și dacă

devine mai mult decât penibil, cui îi pasă? Nu-i ca și cum ai mai da ochii cu ei vreodată!

Ești cine vrei tu să fii. Poți face orice îți trece prin cap.

Mă rog, poate nu chiar orice. Câteodată, vremea îți impune o anumită situație, cum este cea în care mă aflu acum, și trebuie să găsești mijloace de mâna a doua ca să te distrezi cât aștepți să stea ploaia.

Vreau să ies din baie, însă mă opresc. Pe de o parte, pentru că încă

lucrez la strategia mea, dar mai mult din cauză că dușumeaua este atât de lipicioasă, încât îmi pierd sandaua și trebuie să mă întorc șontâc-șontâc după ea. Teoretic, locul ăsta îmi place la nebunie, dar practic, cred că

dacă pun piciorul pe mizeria incertă de pe podeaua laminată, am o șansă

reală să contactez una dintre acele boli rare care se păstrează în eprubete la frigiderul unei clinici guvernamentale secrete.

Țopăi până la sanda, îmi strecor degetele printre baretele subțiri portocalii și mă întorc să arunc o privire în bar: aglomerația de trupuri asudate, rotirea leneșă a ventilatoarelor din stuf pe plafon, ușa larg deschisă prin care, din când în când, din noaptea neagră mai năvălește câte o rafală de ploaie ca să răcorească mulțimea încinsă. În colt, un tonomat învăluit într-o aură de neon cântă Flamingos, „I Only Have Eyes for You”.

Sunt într-o stațiune, dar într-un bar de localnici, unde nu vezi rochii de vară cu imprimeuri și cămăși Tommy Bahama, cu toate că, din păcate, lipsesc și cocktailurile decorate cu fructe tropicale trase în țeapă.

Dacă nu venea furtuna, aș fi ales alt loc să-mi petrec ultima noapte în oraș. Toată săptămâna a plouat atât de tare și mai tot timpul a tunat, încât visurile mele legate de plaje cu nisip alb și bărci cu motor splendide s-au năruit și, împreună cu restul turiștilor dezamăgiți, mi-am petrecut zilele bând Pina Colada, una după alta, în orice capcană de turiști ticsită peste care am dat.

În seara asta însă, nu mai suportam gloatele, timpul lung de așteptare sau bărbații cărunți cu verighete care, chercheliți fiind, îmi făceau cu ochiul peste umărul nevestei. așa că m-am trezit aici.

Într-un bar cu podea lipicioasă, care se cheamă simplu BAR, căutându-mi prada printre puținii oameni de față.

Stă chiar la barul din BAR, pe colț. Un bărbat cam de-o seamă cu mine, douăzeci și cinci de ani, blond, înalt și cu umeri lați, cu toate că, la cât de cocoșat stă, nu ai remarca nici unul dintre aceste două lucruri la el.

Ține capul aplecat peste telefon și, din profil, are o privire calmă și concentrată. Își frământă dinții pe buza plină de jos, în timp ce dă pagina cu degetul pe ecran.

Nu-i aglomerația de pe lume, dar tot este foarte multă gălăgie în bar.

Între tonomatul de la care se aud piese înfiorătoare din anii ’50 spre ’6o și televizorul cocoțat vizavi de el, unde meteorologul anunță răcnind ploaia care a bătut recordurile, se află o gașcă de bărbați care hohotesc identic, izbucnind în râs în același timp. La taclale cu o blondă, în capătul opus al barului, barmanița tot lovește tejgheaua cu patos pentru a-și întări explicația.

Toată lumea de pe insulă este agitată din pricina furtunii, iar berea ieftină îi face pe toți guralivi.

Doar bărbatul blond care stă pe scaunul din colț are un calm ieșit din comun. De fapt, se vede de la o poștă că este ca nuca-n perete. În ciuda celor aproape treizeci de grade cu umiditate de un milion la sută, poartă

o cămașă șifonată, cu mânecă lungă, și pantaloni bleumarin. Și, în mod suspicios, nu are urmă nici de bronz, nici de râs, voioșie, frivolitate etc.

Bingo!

Îmi dau de pe față ciuful de bucle blonde și pornesc spre el. Pe

măsură ce mă apropii, rămâne cu ochii în telefon, lunecând lent degetul peste ce-o fi citind pe ecran. Surprind cuvintele îngroșate CAPITOLUL

DOUĂZECI ȘI NOUĂ.

Ăsta chiar citește o carte într-un bar.

Îmi sprijin senzual un șold de bar și pun cotul pe tejghea, cu fața la el.

— Hei, voinicule.

Ridică încet ochii căprui la mine și clipește.

— Bună...?

— Vii des pe-aici?

Se uită atent la mine un minut, evident chibzuind posibile replici.

— Nu, zice în cele din urmă. Nu locuiesc aici.

— Ah... fac, dar înainte să mai debitez ceva, el continuă.

— Și chiar dacă aș locui aici, am un pisoi cu multe probleme de sănătate, care necesită îngrijire specială. Nu-mi vine ușor să ies în oraș.

Mă încrunt aproape la fiecare cuvânt din propoziție.

— Îmi pare tare rău, zic după ce-mi vin în fire. Cred că este cumplit să treci prin așa ceva, după ce că ești în doliu.

Se încruntă.

— Ce doliu?

Fac un rotocol mic cu mâna, arătând spre ținuta lui.