Încep să râd și îmi dau seama că nu glumește.
— Alex, nici unul dintre cititorii meu nu vrea să vadă poze cu BAR.
Nici măcar nu vor să citească despre BAR.
Ridică din umeri.
— Nu mi se pare că BAR este așa rău.
— Ai zis că miroase a salmonella.
— În afară de asta.
Semnalizează și intră cu mașina pe strada noastră îngustă, mărginită
de palmieri.
— De fapt, săptămâna asta nu am făcut nici o fotografie demnă de folosit.
Alex se încruntă și se scarpină la sprânceană în timp ce încetinește ca să intre pe pietriș.
— În afară de cele făcute de tine, adaug repede.
Fotografiile pe care le-a făcut Alex din proprie inițiativă pentru paginile mele de social media sunt de fapt groaznice, dar îl ador că se oferă să le facă, așa că am ales-o deja pe cea mai puțin urâtă și am postat-o. Am o figură oribilă, surprinsă în timp ce vorbesc, râzând isteric și strigând ceva la el în timp ce încearcă – fără mare succes – să mă
regizeze, iar norii de furtună se adună vizibil deasupra mea, ca și cum eu însămi invoc apocalipsa pe Sanibel Island. Dar cel puțin se vede că sunt fericită în poză.
Când mă uit la acea fotografie, nu-mi aduc aminte ce mi-a spus Alex ca să-mi provoace expresia respectivă sau ce strigam eu la el, dar simt aceeași afecțiune ca de fiecare dată când mă gândesc la oricare dintre vacanțele noastre de vară de până acum.
Senzația covârșitoare de fericire, acel sentiment că la asta se rezumă
viața: la a fi într-un loc frumos, cu cineva la care ții.
Am încercat să scriu ceva în sensul ăsta sub fotografie, dar era greu de explicat.
De obicei, postările mele spun cum să călătorești cu bani puțini, cum să profiți din plin, dar când ești urmărit de o sută de mii de oameni în vacanță la mare, ideal este să le arăți... o vacanță la mare.
În ultima săptămână, am petrecut aproximativ patruzeci de minute în total pe țărmul insulei Sanibel.
În rest, am stat între patru pereți prin baruri, restaurante, librării și magazine de vechituri, o groază de timp în amărăciunea de bungalou pe care l-am închiriat, mâncând floricele de porumb și numărând fulgerele.
Nu ne-am bronzat, nu am văzut pești tropicali, nu am făcut snorkeling, nici plajă pe catamaran, ci mai nimic, în afară de a ațipi din când în când pe canapeaua moale, la maratonul de Zona crepusculară, care răzbea ca zgomot de fond în visele noastre.
Există locuri pe care le poți vedea în toată splendoarea, cu sau fără
soare, dar acesta nu se numără printre ele.
— Hei, face Alex în timp ce parchează.
— Hei, ce?
— Hai să facem o poză, spune. Împreună.
— Nu-ți place să ți se facă poze.
Lucru care mi s-a părut întotdeauna ciudat, pentru că practic vorbind, Alex este extrem de atrăgător.
— Știu, zice Alex, dar este întuneric și vreau să țin minte momentul.
— Bine, răspund. Da. Hai să facem una.
Mă întind după telefon, dar l-a scos deja pe al lui. Numai că în loc să-l ridice cu ecranul spre noi ca să ne vedem, îl ține invers, cu camera de bază spre noi și nu cu cea frontală.
— Ce faci? întreb, întinzând mâna spre telefon. Pentru asta există
opțiunea de selfie, pensionar ce ești.
— Nu! Râde și mi-l smulge să nu ajung la el. Nu pentru blogul tău –
nu trebuie să dăm bine. Doar să fim naturali. Pe selfie nici nu vreau să fac.
— Ai nevoie de ajutor pentru disproporția legată de figura ta, îi spun.
— Câte mii de poze am făcut pentru tine, Poppy? întreabă. Hai să o facem pe asta cum vreau eu.
— Bine, fie.
Mă aplec peste schimbător, așezându-mă la pieptul lui ud și își lasă
capul puțin ca să compenseze pentru diferența de înălțime.
— Unu... doi...
Blițul se declanșează înainte să ajungă la trei.
— Bestie! îl cert.
Întoarce telefonul să se uite la poză și mormăie.
— Nuuu, zice. Chiar sunt o bestie.
Mă înec de râs în timp ce mă uit la mutrele noastre fantomatic de neclare: părul lui ud cu șuvițe ațoase, al meu lipit ca niște lujeri inelați în jurul obrajilor, chipurile sclipind de ploaie și înroșite de căldură, eu am ochii închiși complet, iar el mijiți și tumefiați.
— Cum e posibil să fim atât de neclari și în același timp să arătăm rău?
Râzând, își dă capul pe spate lovindu-se de tetieră.
— Bine, o șterg.
