— Poppy, pentru mine este important să știi, zice încet, că dacă o să
izbutesc să mai capăt vreo întâlnire, nu va avea nimic de-a face cu presupusul tău ajutor.
Mă ridic, dau restul băuturii peste cap teatral și izbesc paharul de tejghea.
— Ce zici? Mergem în altă parte?
— Cum reușești să ai mai mult succes ca mine? întreabă, uluit de mister în sine.
— Simplu, răspund. Nu am standarde așa înalte. Și nici o Flannery O’Connor să-mi stea în cale. Iar când mă duc într-un bar, nu stau toată
seara să citesc recenzii Yelp, proiectând acel NU TE APROPIA DE MINE.
De asemenea, sunt, fără îndoială, superbă din anumite unghiuri.
Se ridică, punând o bancnotă de douăzeci pe bar înainte să își bage portofelul în buzunarul din spate. Alex are mereu bani gheață la el. Nu știu de ce. L-am întrebat de cel puțin trei ori. A răspuns. Tot nu știu de ce, fiindcă răspunsul lui a fost fie prea plictisitor, fie prea complex de intelectual pentru creierul meu ca să mă obosesc să-l rețin.
— Asta nu schimbă faptul că ești o super dubioasă, zice.
— Mă iubești, subliniez, vag în defensivă.
Mă cuprinde cu brațul pe după umeri și se uită de sus la mine, cu
același surâs subtil, rezervat, pe buzele pline. Chipul lui este ca un ciur, care cerne lent numai câte un dram din expresie.
— Asta știu, răspunde.
Rânjesc la el.
— Și eu te iubesc.
Se chinuie să nu râdă cu toată gura, menținând un zâmbet delicat și subtil.
— Și asta știu.
Tequila mă face somnoroasă, leneșă și mă sprijin de el în timp ce pornim spre ușa deschisă.
— A fost o vacanță plăcută, spun.
— Cea mai plăcută de până acum, încuviințează, în vreme ce pala rece a ploii vine asupra noastră precum confetti tras cu tunul.
Mă strânge mai bine cu brațul cald și greu și mirosul lui de cedru mă
învăluie peste umeri ca o mantie.
— Nici măcar nu m-a deranjat așa tare ploaia, îi spun, când ieșim în noaptea densă și ploioasă, țânțarii și palmierii tremurând la auzul tunetului în depărtare.
— Mie chiar mi-a plăcut.
Alex își ia brațul de pe umerii mei ca să-mi cuprindă capul, transformându-se într-o umbrelă umană, în timp ce traversăm în fugă
drumul către mașinuța roșie închiriată. Când ajungem la ea, se desprinde de mine și îmi deschide portiera – am obținut o reducere luând o mașină
fără închidere sau geamuri automate –, după care ocolește în fugă botul mașinii și se aruncă pe scaunul șoferului.
Bagă în viteză și aerul condiționat dat la maximum șuieră aruncând o rafală glacială peste hainele noastre ude, în timp ce el iese din parcare și întoarce mașina spre cazare.
— Tocmai mi-am dat seama, spune, că nu am făcut nici o poză cu barul pentru blogul tău.
Încep să râd și îmi dau seama că nu glumește.
— Alex, nici unul dintre cititorii meu nu vrea să vadă poze cu BAR.
Nici măcar nu vor să citească despre BAR.
Ridică din umeri.
— Nu mi se pare că BAR este așa rău.
— Ai zis că miroase a salmonella.
— În afară de asta.
Semnalizează și intră cu mașina pe strada noastră îngustă, mărginită
de palmieri.
— De fapt, săptămâna asta nu am făcut nici o fotografie demnă de folosit.
