— N-ai venit la înmormântare ?

— Îsi încleștează dinții.

— Nu.

— Atunci ce te aduce în oraș?

— O prietenă.

Coboară privirea la telefon.

— Locuiește aici? îmi dau cu părerea.

— M-a târât, mă corectează el. În vacanță.

Pronunță ultimul cuvânt cu ceva dispreț. Îmi dau ochii peste cap.

— Nu se poate! Și să lași pisica? Cu singura scuză de a te distra și a petrece cu alții? Ești sigur că o asemenea persoană se poate numi prietenă?

— Din ce în ce mai puțin sigur, spune, fără să ridice ochii.

Nu prea mi le ridică la fileu, dar nu mă las.

— Așadar, forjez eu. Cum este această prietenă? Sexy? Deșteaptă?

Pricopsită?

— Scundă, răspunde, încă citind. Vorbește tare. Nu-i tace gura.

Varsă mereu câte ceva pe toate hainele, indiferent ce poartă oricare dintre noi, are gusturi oribile la bărbați, se smiorcăie în timpul reclamelor la colegiu – cele în care mama nemăritată stă până târziu la computer, iar când ațipește, copilul îi pune o pătură peste umeri și zâmbește mândru de ea. Și mai ce? Ah, e obsedată de bodegi de rahat, care duhnesc a salmonella. Mi-e și frică să beau berea asta la sticlă – ai văzut ce recenzii are locul ăsta pe Yelp?

— Sper că glumești, zic, încrucișându-mi brațele la piept.

— Mă rog, spune el, salmonella nu miroase, dar da, Poppy, ești scundă.

— Alex! Îl plesnesc peste biceps, ieșindu-mi din rol. Încerc să te ajut!

Îsi masează brațul.

— Și cum o faci?

— Știu că Sarah ti-a frânt inima, dar trebuie să ieși din nou la agățat.

Și când vine o gagică sexy la tine în bar, primul lucru pe care trebuie să-l omiți este relația de dependență pe care o ai cu pisica aia nesuferită.

— În primul rând, Flannery O’Connor nu este nesuferită, ripostează.

E doar timidă.

— Este malefică.

— Nu te place, atâta tot, insistă. Emani o puternică energie de câine.

— Nu fac decât să încerc să o mângâi, spun eu. Ce rost are un animal de casă care nu se vrea mângâiat?

— Se vrea mângâiată, spune Alex. Doar că te duci mereu la ea cu căutătura asta, gen, rapace.

— Nu-i adevărat.

— Poppy, zice. În orice privință ai o căutătură rapace.

Tocmai atunci, vine barmanița cu băutura pe care am comandat-o înainte să mă pitesc în baie.

— Domnișoară? Margarita dumneavoastră, zice.

Împinge cupa ornată cu o coroană de sare pe tejghea spre mine și, cum pun mâna pe ea, mă apucă o sete nebună. O ridic așa de repede, că o mare parte din tequila se revarsă peste buza cupei și, cu o iuțeală

exersată, nefirească și de mare precizie, Alex îmi trage celălalt braț de pe bar, înainte să o vărs pe el.

— Vezi? Rapace, zice Alex încet, serios, la fel cum îmi adresează

oricare alt cuvânt, cu excepția acelor rare și sacre seri, în care Bizaro- Alex iese la iveală și apuc să-l văd gen, întins pe jos, prefăcându-se că se văicărește la microfon pe karaoke, cu părul blond sculat în toate direcțiile și cu cămașa boțită ieșită din pantaloni.

Un banal exemplu ipotetic. De ceva ce chiar s-a mai întâmplat.

Alex Nilsen reprezintă un studiu de caz. În trupul său înalt, lat, permanent cocoșat și/sau încovrigat, există un surplus de stoicism (asta pentru că este cel mai mare copil al unui văduv cu cea mai vocală

anxietate în dotare, din câți am cunoscut) și o reprimare de amploare (asta pentru că a fost crescut extrem de religios, complet pe dos față de majoritatea pasiunilor lui; respectiv mediul academic), pe lângă cea mai stranie, neghioabă și neștiută de nimeni, extrem de sensibilă naivitate din câte am avut plăcerea să cunosc.

Sorb din Margarita și scot un geamăt de plăcere.

— Câine în trup de om, își spune Alex, înainte să se reapuce de citit pe telefon.

Pufnesc dezaprobator pe seama comentariului său și mai iau o gură.

— Apropo, Margarita asta este, gen, nouăzeci la sută tequila. Sper că

le spui acelor nesatisfăcuți de pe Yelp să-și bage recenziile undeva. Și că

nu miroase deloc a salmonella aici.

Mai iau o gură de băutură în timp ce îmi fac loc pe scaunul înalt de lângă el, întorcându-mă ca să ni se atingă genunchii. Îmi place că stă

mereu așa când ieșim împreună: cu bustul spre bar, cu picioroangele spre mine, ca și cum ține o ușă secretă deschisă doar pentru mine. Și nu o ușă

doar

către