— Păi, cum naiba să nu fiu? zice. Dar nu sunt mulțumită, și știi de ce? Îsi ia telefonul de pe masă, caută o anume fotografie relevantă și mi-o arată. Un cadru cu ea întinsă pe canapeaua de pluș, împrejmuită de buldogi cu cicatrici asemănătoare, în urma acelorași operații chirurgicale la bot care le-au salvat viața. Este îmbrăcată în pijama cu Sponge Bob Pantaloni Pătrați și nu poartă pic de machiaj. Pentru că în fiecare zi apar fabrici de făcut căței vagabonzi, care produc și mai mulți amărâți din-ăstia! Inseminează aceiași câini amărâți la nesfârșit, producând serie după serie de pui cu mutații genetice care fac viața dificilă și plină de suferință. Ca să nu mai zic de amărâții pitbull încovrigați prin cuști, care putrezesc în închisorile cățeilor!

— Îmi sugerezi să-mi iau un câine? întreb. Fiindcă, dacă faci jurnalism de călătorie, nu poți ține animale acasă. Sincer, și dacă nu ar fi așa, nu sunt sigură că aș putea avea grijă de un animal. Ador câinii, dar am și crescut într-o casă ticsită de ei. Odată cu câinii, vin și părul, lătratul și haosul. Pentru o persoană destul de haotică, este cam periculos. Dacă

m-aș duce la un adăpost să îmi aleg un câine, nu am nici o garanție că nu m-aș întoarce acasă după ce am adoptat șase și un coiot sălbatic.

— Zic doar că scopul contează mai mult decât mulțumirea, răspunde Rachel. Tu ai avut o grămadă de obiective profesionale care ți-au dat un scop. Și le-ai atins pe rând. Et voila4: ai rămas fără.

— Așadar, am nevoie de alte scopuri.

Încuviințează emfatic.

— Am citit un articol pe tema asta. Aparent, îndeplinirea obiectivelor pe termen lung poate duce la depresie. Drumul, nu destinația contează, puiule, și ce dracu’ mai zic psihologii. Se îmblânzește din nou și devine ființa diafană din cele mai apreciate fotografii ale ei.

Știi, psihoterapeutul meu zice...

— Maică-ta, zic.

— Vorbea ca psihoterapeut când a spus-o, mă contrazice Rachel.

Știu că se referă la faptul că Sandra Krohn era în mod cert dr. Sandra Krohn, la fel cum Rachel este uneori în mod cert Artista Rachel, nu că

Rachel era de fapt la o ședință de terapie. Oricât se roagă Rachel, mama ei 4 Și iată (în limba franceză în original)

refuză s-o trateze pe Rachel ca pacientă. Rachel însă refuză să meargă la oricine altcineva, astfel că rămân în impas.

— În sfârșit, continuă Rachel, mi-a spus că uneori, când îți pierzi fericirea, cel mai bine este să o cauți la fel cum ai căuta orice altceva.

— Icnind și aruncând perne în jur? îmi dau cu presupusul.

— Mergând pe același traseu, spune Rachel. Așa că, Poppy, tot ce trebuie să faci este să te gândești și să te întrebi când a fost ultima dată

când ai fost fericită.

Problema este că nu trebuie să mă gândesc prea departe. Absolut deloc. Știu numaidecât când am fost cu adevărat fericită. Acum doi ani, în Croația, cu Alex Nilsen. Numai că nu am cum să mai ajung acolo, pentru că nu am mai vorbit de-atunci.

— Mai gândește-te, bine? spune Rachel. Dr. Krohn are întotdeauna dreptate.

— Mda, zic. O să mă gândesc.

CAPITOLUL 2

Vara asta

Zău că mă gândesc la asta.

Tot drumul cu metroul spre casă. Și încă patru străzi pe jos. Timp de un duș fierbinte, o mască de păr și una de față și alte câteva ore cât stau întinsă pe noua mea canapea rigidă.

Nu petrec suficient timp aici ca să fi transformat apartamentul într-un cămin și apoi sunt produsul unui tată zgârcit și al unei mame sentimentale, ceea ce înseamnă că am crescut într-o casă plină până la refuz de vechituri. Mama păstra cești sparte primite de la mine și frații mei când eram mici, iar tata parca rablele familiei în curtea din față, doar-doar o învăța să le repare vreodată. Încă nu am habar ce înseamnă o cantitate rezonabilă de bibelouri într-o casă, însă știu cum reacționează

oamenii în general la casa copilăriei mele și îmi zic în sinea mea că este mai bine să greșesc cu minimalismul, decât să fac colecție de nimicuri.

Pe lângă o colecție inepuizabilă de haine de modă veche (prima regulă a familiei Wright: nu cumpăra niciodată nimic nou, dacă poți face rost de acel lucru folosit la o nimica toată din preț), nu prea există alte lucruri în apartamentul meu la care să mă concentrez. Așa că stau cu ochii în tavan și mă gândesc.

Și, cu cât mă gândesc mai mult la excursiile pe care le făceam împreună cu Alex, cu atât mai mult tânjesc după ele. Dar nu în sensul de distracție, fantezist și energic, cum tânjeam să văd Tokio în anotimpul florilor de cireș sau festivalurile Fasnacht din Elveția, cu paradele de măști și cu bufoni care plesneau din bici, dansând pe străzile multicolore.

Acum, simt mai degrabă o suferință, o tristețe. Este mai rău decât lehamitea de a nu vrea mai nimic de la viață. Este legat de ceva ce vreau, dar nu sunt convinsă că există măcar posibilitatea.

Mai ales după doi ani de tăcere.

Mă rog, nu tăcere. Încă îmi trimite un mesaj de ziua mea. Și eu îi trimit lui. Amândoi răspundem cu un „Mulțumesc” sau „Ce mai faci?”, dar acele cuvinte nu par să mai deschidă vreo conversație.

După tot ce s-a întâmplat între noi, îmi spuneam că o să dureze o vreme să depășească momentul, că lucrurile se vor întoarce inevitabil la normal și că vom fi din nou cei mai buni prieteni. Poate chiar vom râde că

am petrecut tot acest timp departe unul de altul.

Numai că zilele au trecut, telefoanele au fost închise și redeschise, în caz că se pierdea vreun mesaj pe drum și, după o lună întreagă, nici măcar n-am mai tresărit de fiecare dată când primeam un mesaj.

Am mers amândoi mai departe, fără să mai fim unul în viața celuilalt. Lucrurile noi și necunoscute au devenit familiare și aparent de neschimbat, iar acum, iată-mă, într-o vineri seara, stau și mă uit în gol.

Mă ridic de pe canapea și îmi iau laptopul de pe măsuță. Ies pe micul meu balcon. Mă afund în singurul scaun care intră aici și îmi sprijin picioarele de balustrada caldă încă de la soare, deși s-a lăsat noaptea, în stradă, sună clopoțelul deasupra ușii bodegii de la colț, oamenii se întorc acasă după o noapte lungă în oraș și două taxiuri lâncezesc în fața barului meu preferat din cartier, Good Boy Bar (loc care își datorează succesul nu băuturilor, ci faptului că permite accesul câinilor; așa supraviețuiesc existenței mele fără animale de casă).

Deschid computerul și alung o molie din lumina fluorescentă a ecranului, în timp ce deschid vechiul blog. Blog pe care R + R nu dă doi bani – adică mi-au evaluat posturile înainte să mă angajeze, dar nu le pasă dacă mai scriu în el. Rețelele sociale vor ei să le mulgă de bani, nu pe cititorii mei modești, dar devotați, pe care i-am câștigat cu articolele mele despre călătorii cu buget redus.

Revista Rest + Relaxation nu este specializată în călătorii cu buget redus. Și, cu toate că aveam de gând să continui blogul PopAround the World5 pe lângă munca la revistă, postările mele s-au lăsat așteptate nu mult după excursia în Croația.

Mă întorc la postarea respectivă și o deschid. Deja lucram la R + R, ceea ce înseamnă că fiecare secundă de lux în acea excursie era plătită.

Trebuia să fie cea mai tare de până atunci, și anumite părticele din ea chiar au fost.

Numai că, recitind postarea – chiar dacă am șters orice despre Alex și întâmplarea cu pricina –, este evident cât de nefericită am fost când m-am întors acasă. Merg mai departe, căutând fiecare postare legată de

„Vacanța de vară”. Așa o numeam când ne scriam mesaje despre ea de-a lungul anului, în general cu mult înainte să stabilim unde mergem sau 5 Joc de cuvinte între prescurtarea numelui Poppy și verbul „a vizita” – [Pop]

Rătăcind prin lume

cum o să ne permitem.

Vacanța de vară.

Cum ar fi „Mă omoară școala asta – abia aștept să vină Vacanța de vară” și „Propunere pentru uniforma noastră din Vacanța de vară”, și o captură de ecran cu un tricou pe care scrie DA, SUNT ADEVARAȚI pe piept sau o salopetă cu pantaloni atât de scurți că ar putea trece drept chiloți.

Vine o briză fierbinte, care aduce din stradă miros de gunoi și de pizza la un dolar felia, ciufulindu-mi părul. Îl răsucesc la ceafă, închid laptopul și scot telefonul așa de repede, de-ai zice că am și de gând să-l folosesc.

„Nu ai cum. E prea ciudat”, îmi spun, dar deja ajung la numărul lui Alex, tot primul din lista de numere favorite, unde optimismul meu l-a păstrat atât de mult timp, încât ideea de a-l șterge acum pare un ultim pas tragic, pe care nu suport să-l fac.

Degetul mare planează deasupra tastaturii.

M-am tot gândit la tine, scriu. Mă uit lung un minut, apoi șterg tot.