— Poppy, zice. În orice privință ai o căutătură rapace.
Tocmai atunci, vine barmanița cu băutura pe care am comandat-o înainte să mă pitesc în baie.
— Domnișoară? Margarita dumneavoastră, zice.
Împinge cupa ornată cu o coroană de sare pe tejghea spre mine și, cum pun mâna pe ea, mă apucă o sete nebună. O ridic așa de repede, că o mare parte din tequila se revarsă peste buza cupei și, cu o iuțeală
exersată, nefirească și de mare precizie, Alex îmi trage celălalt braț de pe bar, înainte să o vărs pe el.
— Vezi? Rapace, zice Alex încet, serios, la fel cum îmi adresează
oricare alt cuvânt, cu excepția acelor rare și sacre seri, în care Bizaro- Alex iese la iveală și apuc să-l văd gen, întins pe jos, prefăcându-se că se văicărește la microfon pe karaoke, cu părul blond sculat în toate direcțiile și cu cămașa boțită ieșită din pantaloni.
Un banal exemplu ipotetic. De ceva ce chiar s-a mai întâmplat.
Alex Nilsen reprezintă un studiu de caz. În trupul său înalt, lat, permanent cocoșat și/sau încovrigat, există un surplus de stoicism (asta pentru că este cel mai mare copil al unui văduv cu cea mai vocală
anxietate în dotare, din câți am cunoscut) și o reprimare de amploare (asta pentru că a fost crescut extrem de religios, complet pe dos față de majoritatea pasiunilor lui; respectiv mediul academic), pe lângă cea mai stranie, neghioabă și neștiută de nimeni, extrem de sensibilă naivitate din câte am avut plăcerea să cunosc.
Sorb din Margarita și scot un geamăt de plăcere.
— Câine în trup de om, își spune Alex, înainte să se reapuce de citit pe telefon.
Pufnesc dezaprobator pe seama comentariului său și mai iau o gură.
— Apropo, Margarita asta este, gen, nouăzeci la sută tequila. Sper că
le spui acelor nesatisfăcuți de pe Yelp să-și bage recenziile undeva. Și că
nu miroase deloc a salmonella aici.
Mai iau o gură de băutură în timp ce îmi fac loc pe scaunul înalt de lângă el, întorcându-mă ca să ni se atingă genunchii. Îmi place că stă
mereu așa când ieșim împreună: cu bustul spre bar, cu picioroangele spre mine, ca și cum ține o ușă secretă deschisă doar pentru mine. Și nu o ușă
doar
către
Alex
Nilsen
cel
rezervat
și
care
nu
zâmbește-niciodată-în-totalitate, la care are acces restul lumii, ci o cale directă către ciudățel. Acel Alex care vine în aceste vacanțe cu mine, an de an, în ciuda faptului că detestă să zboare cu avionul, să schimbe și să
folosească oricare altă pernă decât cea pe care doarme acasă.
Îmi place că, atunci când ieșim în oraș, se duce de fiecare dată țintă la bar, fiindcă știe că acolo îmi place să stau, chiar dacă a recunoscut la un moment dat că, de câte ori facem asta, îl stresează nesiguranța că poate face prea mult sau prea puțin contact vizual cu barmanii.
Sincer, îmi place și/sau ador aproape tot ce ține de cel mai bun prieten al meu, Alex Nilsen, și vreau să fie fericit, așa că, în ciuda faptului
că nu m-am dat niciodată în vânt după vreuna dintre iubitele lui din trecut – iar de fosta lui, Sarah, nu mi-a plăcut mai deloc –, știu că de mine depinde să nu devină un sihastru din pricina ultimei decepții. În fond, ar face – și a făcut – același lucru pentru mine.
— Deci, zic. O luăm de la capăt? Eu o să fiu necunoscuta sexy de la bar și tu fermecător cum ești, mai puțin faza cu pisica. Una-două o să ai din nou succes la fete.
Ridică ochii din telefon, cu o semi-strâmbătură. Îi zic strâmbătură, pentru că mai mult de atât, Alex nu poate zâmbi.
— Te referi la necunoscuta care vine la momentul potrivit cu replica
„Hei, voinicule”? Pare-mi-se avem noțiuni diferite în ce privește cuvântul
„sexy”.
Mă răsucesc pe scaun și ni se ciocnesc genunchii de două ori, în timp ce mă întorc cu spatele și apoi cu fața, zâmbindu-i încă o dată cochet.
— Te-a durut... când ai picat din paradis?
Clatină din cap.
