E vreo șansă să ai chef de ieșit din oraș? scriu. Asta sună bine. E evident ce-i cer, dar destul de dezinvolt și scap ușor. Totuși, cu cât studiez mai mult cuvintele, cu atât mă simt mai ciudat în privința dezinvolturii. Să

mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și că suntem în continuare cei mai buni prieteni care pun la cale o excursie într-o discuție familiară, precum un mesaj trimis după miezul nopții.

Șterg mesajul, trag aer în piept și scriu din nou. Hei.

— Hei? răbufnesc, enervată pe mine.

Pe trotuar, un bărbat tresare mirat auzindu-mi vocea, după care ridică privirea spre balconul meu, își dă seama că nu cu el vorbesc și pleacă grăbit mai departe.

Nu-i pot trimite un mesaj lui Alex Nilsen în care să-i zic doar „Hei”.

Numai că vreau să selectez și să șterg cuvântul și atunci se petrece ceva îngrozitor. Îl trimit din greșeală. Mesajul pleacă vuuum.

— Futu-i, futu-i, futu-i! șuier, scuturând telefonul, ca și cum îl pot face să scuipe mesajul înainte să digere amărăciunea aia de cuvânt. Nu, nu, n...

Ding.

Încremenesc. Casc gura. Îmi bubuie inima. Mă doare stomacul, de

simt că mi s-au răsucit matele ca fusilli.

Mesaj nou cu numele îngroșat în partea de sus: ALEXANDER CEL

MARE ȘI TARE.

Un cuvânt.

Hei

Sunt atât de șocată, că-mi vine să scriu iar Hei. Ca și cum nu aș fi trimis primul mesaj, ca și cum mi-a scris un hei din senin, dar evident că

nu a făcut-o – nu este genul. Eu sunt genul.

Și pentru că eu sunt genul care trimite cele mai nasoale mesaje din lume, am primit acum un răspuns care nu-mi dă nici o direcție firească

spre o conversație.

Ce să zic?

„Ce mai faci?” sună prea serios? Pare că mă aștept să răspundă: „Ei bine, Poppy, mi-a fost dor de tine. Mi-a fost AL NAIBII de dor de tine”.

Poate ceva nevinovat, cum ar fi: „Care-i treaba?”

Dar, încă o dată, simt că este extrem de straniu dacă ignor de bunăvoie cât de straniu este să-i dau mesaj după tot acest timp.

Îmi pare rău că am zis hei, scriu. Îl șterg și fac o glumiță: Probabil te întrebi de ce te-am adus aici.

Nu-i amuzant, dar stau la marginea micului meu balcon, tremurând de stres și nerăbdare, îngrozită că durează atât de mult să răspund.

Trimit mesajul și încep să mă fâțâi. Numai că, fiindcă balconul este minuscul și scaunul ocupă jumătate din spațiu, mă învârt ca un titirez, însoțită de un roi de molii care se țin după lumina albastră a telefonului.

Aud altă notificare și mă așez brusc pe scaun și deschid mesajul.

E vorba despre sendvișurile care dispar din bucătărie?

O clipă mai târziu mai vine un mesaj.

Că nu eu le-am luat. Mai puțin dacă au vreo cameră de securitate pe-acolo.

Caz în care îmi pare rău.

Sunt toată un zâmbet și un val de căldură îmi umple golul de stres din stomac. Când preda, a fost o scurtă perioadă când Alex era convins că

o să fie concediat. S-a trezit târziu și a ratat micul dejun, după care avusese programare la doctor în pauza de prânz. Nu avusese timp să-și ia mâncare pe urmă, așa că se dusese în sala profesorilor, sperând să fi fost ziua cuiva și să mai fi rămas niște gogoși sau brioșe râncede.

Numai că era prima zi de luni a lunii și o profesoară de istorie

americană pe nume Delallo, o femeie pe care în sinea lui Alex o considera nemesisul lui la muncă, insista să curețe frigiderul și blatul în ultima zi de vineri a fiecărei luni – și pe urmă să facă tărăboi, ca și cum se aștepta să

fie toată lumea recunoscătoare, deși, de multe ori, colegii ei pierdeau câteva cutii de mâncare congelată numai bună din pricina asta.

În sfârșit, singurul lucru din frigider era un sendviș cu salată de ton.

„Cartea de vizită a domnișoarei Delallo”, glumise Alex, când îmi povestise mai târziu.

Mâncase sendvișul ca act de sfidare (și foame), după care a fost convins trei săptămâni că cineva avea să afle și că va fi concediat. Nu era ca și cum era visul lui să predea literatură la liceu, dar avea un salariu decent, beneficii și era în Ohio, orașul nostru de baștină, ceea ce – cu toate că pentru mine era o mare bilă neagră – însemna că era aproape de doi dintre cei trei frați mai mici și de copiii pe care începuseră să-i toarne aceștia.

Și apoi, slujba pe care și-o dorea Alex la universitate nu prea se mai ivea în perioada asta. Nu-și permitea să rămână șomer și, din fericire, nu s-a întâmplat.

SendvișURI? PLURAL? îi răspund. Te rog, te rog, te rog spune-mi că ai devenit hoț de hoagie cu drepturi depline.

Delallonu-i fan sandvișurihoagie, răspunde Alex. În ultimul timp tânjește după Reuben.

Și câte sendvișuri Reuben ai furat? întreb.

Presupunând că ne spionează securitatea, nici unul, zice el.

Predai într-un liceu din Ohio, evident că ne spionează.

Trimite o mutră tristă. Vrei să zici că nu-s destul de important să mă

monitorizeze guvernul american?

Știu că glumește, dar uite care-i chestia cu Alex Nilsen. În pofida faptului că este înalt, destul de bine-făcut, dependent de sport zilnic, mâncat sănătos și un autocontrol general, mai are și moaca asta de cuțu rănit. Ori cel puțin abilitatea de a o invoca. Are ochii ușor adormiți mereu, cutele de sub ei indicând constant că nu-i place somnul la fel de mult cât îmi place mie. Gura îi este plină, cu arcul lui Cupidon exagerat, oarecum asimetric și, toate astea, la un loc cu părul drept și răvășit –

singura parte din aspectul lui căreia nu-i dă atenție – îi dau o mutră de copil care, întrebuințată cum trebuie, îmi poate declanșa un impuls

biologic de a-l proteja cu orice preț.