Chiar în timp ce vorbește Pragmatica Rachel, o simt pe Cinica Rachel de la Școala de Arte Plastice rostind cuvintele tăios. Artista Rachel este un soi de bătrân care strigă la cer, un tată vitreg care spune la cină: „Ce-ar fi să vă deconectați puțin, copii?” și întinde un castron ca să strângă toate telefoanele.
Îmi place Artista Rachel și Principiile ei, dar mă și intimidează
brusca lor apariție la terasa de pe trotuar. Fiindcă în acest moment îmi vin pe limbă cuvinte cărora nu le-am mai dat glas până acum. Gânduri sensibile, secrete, care nu mi s-au dezvăluit în întregime în nenumăratele ore pe care le-am petrecut în pauza dintre călătorii, întinsă pe canapeaua-ca-nouă-încă din apartamentul meu incomod, nelocuit.
— Ce rost are? repet frustrată. Adică nu ai niciodată senzația asta?
Gen, am muncit pe brânci, am făcut cum se cade fiecare lucru...
— Mă rog, nu chiar pe fiecare, zice. Te-ai lăsat de facultate, puiule.
— ...ca să pun mâna pe slujba de vis! Și chiar am reușit. Lucrez la una dintre cele mai de seamă reviste de călătorie! Am un apartament frumos! Și pot lua taxiul fără să-mi fac griji pe ce ar trebui să cheltuiesc banii și cu toate astea... inspir sacadat, nesigură de cuvintele pe care urmează să le scot cu cleștele din gură, în timp ce forța lor mă izbește din plin. Nu sunt fericită.
Rachel se înmoaie. Își așază mâna peste a mea, dar nu zice nimic, lăsându-mă să continui dacă vreau. Îmi ia ceva să o fac. Mă simt o nesimțită nerecunoscătoare din pricina acestor gânduri, darămite să le mai și dau glas.
— Totul este aproape cum mi-am imaginat, spun în cele din urmă.
Petrecerile, opririle în aeroporturi internaționale, cocktailurile în avion, plajele, iahturile și podgoriile. Și totul arată cum ar trebui să arate, dar am alte senzații decât mi-am imaginat. Sincer, cred că le simt altfel decât până acum. Înainte, mă dădeam de ceasul morții cu săptămânile înaintea unei plecări, știi? Și când ajungeam la aeroport, mă simțeam ca și cum îmi cânta sângele în vene. Ca și cum vibrau oportunitățile în aer. Nu știu. Nu știu ce s-a schimbat. Poate eu.
Își dă după ureche o buclă neagră și ridică din umeri.
— Tu ai vrut asta, Poppy. Nu aveai și ai vrut. Erai hămesită.
Îmi dau seama numaidecât că are dreptate. A deslușit esența în voma de cuvinte.
— Nu-i ridicol? Râd mormăit. Viața mea este așa cum speram să fie și acum îmi este dor să vreau ceva.
Să vibrez de relevanță. Să zbârnâi de potențial. Să stau cu ochii în tavanul scării de la etajul cinci, acolo unde lucram înainte de R + R, după
o tură dublă de servit băuturi la Garden și să visez cu ochii deschiși la viitor. La locurile în care aș merge, la oamenii pe care i-aș întâlni – la cine aș putea deveni. Ce-ți mai rămâne de visat când ai deja apartamentul de vis, șefa de vis și slujba de vis (ceea ce anulează orice anxietate legată de chiria obscen de mare a apartamentului tău de vis, pentru că oricum mănânci numai la restaurante cu stele Michelin pe banii companiei)?
Rachel dă paharul pe gât și molfăie niște Brie pe biscuit, încuviințând atotștiutoare.
— Problemele milenialilor.
— E un fenomen?
— Nu încă, dar dacă o repeți de trei ori, până diseară o să-și dea cineva cu părerea despre asta în Slate.
Arunc un praf de sare peste umăr de parcă aș vrea să împiedic acest rău și Rachel pufnește în timp ce ne mai toarnă câte un pahar.
— Parcă toată faza cu milenialii era că nu obținem ce vrem. Case, slujbe, libertate financiară. Ne școlim la nesfârșit, după care lucrăm ca barmani până murim.
— Mda, zice, dar tu te-ai lăsat de școală și ți-ai urmat visul. Așa că, na...
— Nu vreau să am problemele milenialilor, zic. Mi se pare că sunt o nesimțită că nu sunt mulțumită de viața mea fenomenală.
Rachel pufnește din nou.
— Mulțumirea este o minciună inventată de capitalism, spune Artista Rachel, dar poate are dreptate. În general are. Gândește-te puțin.
Toate fotografiile pe care le postez? Vând ceva. Un stil de viață. Oamenii se uită la fotografiile alea și își spun: „De-aș avea pantofii ăia Sonia Rykiel, apartamentul ăla superb cu podele din stejar franțuzesc, atunci aș
fi fericită. Aș defila nepăsătoare, udând plantele din casă și aprinzând nenumăratele lumânări Jo Malone și aș simți că am o viață perfect armonioasă. Mi-aș iubi în sfârșit casa. M-aș bucura de zilele pe care le am
pe planeta asta”
— Ești convingătoare, Rach, remarc. Pari destul de fericită.
— Păi, cum naiba să nu fiu? zice. Dar nu sunt mulțumită, și știi de ce? Îsi ia telefonul de pe masă, caută o anume fotografie relevantă și mi-o arată. Un cadru cu ea întinsă pe canapeaua de pluș, împrejmuită de buldogi cu cicatrici asemănătoare, în urma acelorași operații chirurgicale la bot care le-au salvat viața. Este îmbrăcată în pijama cu Sponge Bob Pantaloni Pătrați și nu poartă pic de machiaj. Pentru că în fiecare zi apar fabrici de făcut căței vagabonzi, care produc și mai mulți amărâți din-ăstia! Inseminează aceiași câini amărâți la nesfârșit, producând serie după serie de pui cu mutații genetice care fac viața dificilă și plină de suferință. Ca să nu mai zic de amărâții pitbull încovrigați prin cuști, care putrezesc în închisorile cățeilor!
— Îmi sugerezi să-mi iau un câine? întreb. Fiindcă, dacă faci jurnalism de călătorie, nu poți ține animale acasă. Sincer, și dacă nu ar fi așa, nu sunt sigură că aș putea avea grijă de un animal. Ador câinii, dar am și crescut într-o casă ticsită de ei. Odată cu câinii, vin și părul, lătratul și haosul. Pentru o persoană destul de haotică, este cam periculos. Dacă
m-aș duce la un adăpost să îmi aleg un câine, nu am nici o garanție că nu m-aș întoarce acasă după ce am adoptat șase și un coiot sălbatic.
— Zic doar că scopul contează mai mult decât mulțumirea, răspunde Rachel. Tu ai avut o grămadă de obiective profesionale care ți-au dat un scop. Și le-ai atins pe rând. Et voila4: ai rămas fără.
— Așadar, am nevoie de alte scopuri.
Încuviințează emfatic.
— Am citit un articol pe tema asta. Aparent, îndeplinirea obiectivelor pe termen lung poate duce la depresie. Drumul, nu destinația contează, puiule, și ce dracu’ mai zic psihologii. Se îmblânzește din nou și devine ființa diafană din cele mai apreciate fotografii ale ei.
Știi, psihoterapeutul meu zice...
— Maică-ta, zic.
— Vorbea ca psihoterapeut când a spus-o, mă contrazice Rachel.
