Când văd ochii ăia adormiți cum se măresc și se umezesc și deschide gura într-un O delicat, parcă aud un cățeluș scâncind.

Atunci când primesc de la alții emoticonul încruntat, îl citesc ca pe o mică dezamăgire. Când îl folosește Alex, știu că este echivalentul digital al mutrei de cuțu trist cu care mă tachinează. Uneori, când eram criță, stăteam la masă și încercam să terminăm un joc de șah sau Scrabble pe care-l câștigam eu, recurgea la moaca asta până mă prăpădeam de râs și de plâns, cădeam din scaun, încercând să-l opresc sau măcar să-l conving să-și acopere fața.

Sigur că ești important, răspund. De-ar ști securitatea puterile mutrei de cuțu trist, ai fi în laborator, donat pe loc.

Alex scrie un minut, se oprește, scrie din nou. Mai aștept câteva secunde. Gata? Mesajul la care nu mai răspunde? O mare confruntare?

Sau, știindu-l, bănuiesc că este mai probabil să vină un inofensiv „Mă

bucur că am vorbit, dar mă duc la culcare. Somn ușor.”

Ding!

Izbucnesc în râs, cu forța unui ou care mi se sparge în piept și care revarsă căldură peste nervii mei.

Este o poză. Un selfie neclar, neîndemânatic cu Alex sub un felinar stradal, cu mutra mârșavă. Ca aproape fiecare fotografie pe care o face uneori, este luată ușor de jos, alungindu-i și ascuțindu-i capul. Îmi dau capul pe spate de râs, aproape năucă.

Bestie! scriu. E 1 noaptea și tu mă faci să mă duc la adăpost să salvez niște vieți.

Vezi să nu, răspunde. Nu-ți iei tu câine.

Un soi de durere mă lovește în plex. Cel mai curat, cel mai minuțios și mai organizat bărbat pe care-l știu, Alex, adoră animalele și sunt destul de sigură că îmi vede incapacitatea de a mă dedica unuia ca pe un defect personal.

Ridic ochii la singuratica plantă suculentă deshidratată din colțul balconului. Scuturând din cap, mai scriu un mesaj: Ce face Flannery O’Connor?

A murit, răspunde Alex.

Pisica, nu scriitoarea! scriu.

Așișderea, răspunde.

Îmi palpită inima. Oricât am detestat pisica aia (nici mai mult, nici mai puțin decât ea pe mine), Alex o adora. Faptul că nu mi-a spus că a murit pică asemenea unei lame de ghilotină și mă sfâșie din cap până-n picioare.

Alex, îmi pare tare rău, răspund. Doamne, ce rău îmi pare. Știu cât ai iubit-o. Pisica aia a avut o viață de vis.

Mersi este singurul răspuns pe care-l dă.

Mă uit lung la cuvânt o vreme, neștiind ce să mai zic. Trec patru, cinci, apoi zece minute.

Ar trebui să mă culc, zice în cele din urmă. Somn ușor, Poppy.

Da, răspund. Și ție.

Rămân pe balcon până se scurge toată căldura din mine.

CAPITOLUL 3

Acum douăsprezece veri

În prima seară de orientare la Universitatea din Chicago, dau cu ochii de el. Poartă pantaloni kaki și un tricou cu U of Chicago, cu toate că

este la școală de fix zece ore. Nu pare deloc genul care să facă parte din elita artistico-intelectuală cu care îmi imaginam că o să mă împrietenesc când am ales o școală în oraș, dar sunt singură aici (se pare că noua colegă de cameră s-a ținut după sora ei mai mare și niște amici la facultate și s-a sustras urgent evenimentelor Săptămânii-O) și este și el singur, așa că mă duc la el, înclin paharul spre tricoul lui și zic:

— Și? Ești student la Universitatea din Chicago?

Se uită impasibil la mine.

Îi zic, bâlbâindu-mă, că a fost o glumă. El se bâlbâie, spunând că și-a pătat tricoul și că s-a schimbat în ultimul moment. Se îmbujorează, eu la fel, de stânjeneala lui.

Și pe urmă coboară ochii, măsurându-mă din cap până-n picioare și se schimbă la față. Port o salopetă înflorată, portocaliu cu roz, ca la începutul anilor '70 și reacționează la asta de parcă defilez cu un afiș pe care scrie MOARTE PANTALONILOR KAKI.

Îl întreb de unde este, pentru că nu știu ce altceva să-i zic unui străin cu care nu împărtășesc alt context în afară de câteva ore în tururile incerte de campus, aceleași discuții plictisitoare despre viața la oraș și faptul că

ne detestăm unul altuia hainele.

— Ohio, răspunde, un orășel pe nume West Linfield.

— Să mori tu! exclam, uluită. Eu sunt din East Linfield.

Se luminează puțin, ca și cum ar fi o veste bună și, nu știu de ce, căci a avea orășelele Linfield în comun este ca și cum am avea aceeași răceală: nu-i cel mai grav lucru din lume, dar nici motiv de bucurie.

— Eu sunt Poppy, mă prezint.

— Alex, răspunde și îmi strânge mâna.

Când ți-l închipui pe noul prieten la cataramă, nu-i dai numele Alex.

Și nici nu ți-l imaginezi îmbrăcat ca un soi de bibliotecar adolescent, că

abia s-ar uita în ochii tăi sau că ar vorbi mereu oarecum în barbă.

Îmi spun imediat că, dacă m-aș fi uitat la el încă cinci minute înainte să traversez gazonul plin de globuri luminoase, i-aș fi ghicit și numele, și

faptul că este din West Linfield, pentru că aceste două lucruri se potrivesc cu pantalonii kaki și cu tricoul lui cu U of Chicago.

Fac pariu că, cu cât o să vorbim mai mult, cu atât mai agresiv de plictisitor o să devină, dar iată, suntem aici, singuri, așa că ce-ar fi să mă

asigur?

— Și de ce ai venit aici? întreb.

Se încruntă.

— Adică?

— Da, știi tu, zic, adică scopul meu este să cunosc un magnat înstărit al petrolului, care tânjește să-și găsească o a doua nevastă, mult mai tânără. Aceeași privire impasibilă. Ce anume studiezi? îi explic.

— A, face el. Nu sunt sigur. Poate dreptul. Sau literatura. Tu?