— Nu sunt sigură încă. Ridic paharul de plastic. Am venit mai mult pentru punci. Și ca să nu-mi duc viața în sudul statului Ohio.

În următoarele cincisprezece minute crunte aflu că a venit cu o bursă

academică, iar el află că am venit pe credit. Îi spun că sunt mezina între trei frați și singura fată. El îmi spune că este cel mai mare dintre patru băieți. Întreabă dacă am văzut sala de sport, la care reacția mea sinceră

este „De ce?” și revenim amândoi la a ne muta de pe un picior pe altul de stângăcie, în liniște.

Este înalt, tăcut și dornic să vadă biblioteca. Eu sunt scundă, vorbesc tare și sper să vină cineva și să ne invite la o petrecere adevărată. Până să

ne despărțim, sunt destul de sigură că nu o să mai vorbim niciodată.

Aparent, și el simte același lucru.

În loc de „la revedere, ne vedem pe-aici” sau „facem schimb de numere de telefon?” zice doar:

— Baftă în primul an, Poppy!

CAPITOLUL 4

Vara asta

— Te-ai mai gândit? întreabă Rachel.

Pedalează de zor pe bicicleta de fitness alături de mine, împroșcând picături de sudoare, cu toate că respiră regulat, de parcă am căsca gura la Sephora. Ca de obicei, am găsit două biciclete în fundul clasei de aerobic, unde putem discuta fără să fim certate că distragem alți bicicliști.

— La ce să mă gândesc? întreb gâfâind.

— La ce te face fericită.

La comanda instructoarei, se ridică să poată pedala mai repede. În ce mă privește, sunt prăvălită peste ghidon, făcând eforturi să apăs pedalele, de parcă trec prin melasă. Urăsc sportul în sine. Ador senzația dobândită după sport.

— Liniștea, gâfâi, cu inima gata să-mi sară din piept. Mă. Face.

Fericită.

— Și mai ce? îmi dă ghes.

— Batoanele alea cu vanilie și zmeură de la Trader Joe, scuip.

— Și mai ce?

— Uneori tu!

Încerc să par tranșantă. Gâfâitul mă compromite.

— Și ne odihnim! strigă instructoarea în microfonul caștii.

De jur împrejur se aud aproximativ treizeci de icnete de ușurare. Se opresc toți pe biciclete sau alunecă de pe ele grămadă pe jos, însă Rachel descalecă precum o gimnastă olimpică la sfârșitul exercițiului la bârnă.

Îmi dă sticla ei cu apă, o urmez în vestiar și apoi în soarele orbitor de la prânz.

— Nu ți-o scot cu cleștele din gură, zice. Poate este o chestie intimă

care te face fericită.

— Alex, izbucnesc.

Se oprește din mers, apucându-mă de braț ca să nu pot mișca, în vreme ce traficul pietonal ne înconjoară pe trotuar.

— Ce??

— Nu în felul ăla, răspund. Vacanțele noastre de vară. N-a fost nimic mai grozav de-atunci.

Nimic.

Chiar dacă mă mărit sau fac un copil vreodată și ar fi să dau cu banul, mă aștept ca Cea Mai Bună Zi din Viața Mea să fie tot ceva între asta și ziua în care am făcut cu Alex drumeția în pădurea înnegurată de sequoia. În timp ce intram în parc, a început să plouă și nu se mai vedeau potecile. Pădurea era doar a noastră, așa că am pus o sticlă de vin în rucsac și am pornit la drum.

Când ne-am asigurat că suntem singuri, am scos dopul și ne-am tot pasat sticla de la unul la altul, bând și târându-ne prin pădurea tihnită.

„Aș vrea să putem dormi aici”, îmi amintesc că a spus. „Să ne întindem pe jos și să tragem un pui de somn.”

Și, pe urmă, am ajuns la unul dintre acele trunchiuri imense și găunoase pe potecă, dintre cele despicate, care formează o cavernă

lemnoasă, având laturile asemenea unor palme gigantice făcute căuș.

Ne-am strecurat înăuntru și ne-am ghemuit pe țărâna uscată și plină

de ace de conifere. Nu am moțăit, dar ne-am odihnit. Gen, în loc să

absorbim energia prin somn, am asimilat-o în trupurile noastre prin veacuri de soare și ploaie care au contribuit la dezvoltarea acestui arbore masiv care ne proteja.

— Păi, atunci e clar că trebuie să-l suni, spune Rachel, aruncând efectiv lasoul și smulgându-mă din amintiri. Nu am înțeles niciodată de ce nu l-ai înfruntat pur și simplu în legătură cu întâmplarea respectivă.

Pare aiurea să pierzi o prietenie atât de importantă din pricina unei certe.

Scutur din cap.

— I-am dat un mesaj deja. Nu-l interesează să reia prietenia noastră

și sigur nu vrea să meargă într-o vacanță spontană cu mine. Intru în ritm cu pasul ei, ridicându-mi geanta sport mai sus pe umărul transpirat.

Poate ar trebui să vii tu cu mine. Ar fi mișto, nu? N-am mai mers nicăieri împreună de câteva luni.

— Știi că devin anxioasă când plec din New York, spune Rachel.

— Și ce ar zice psihoterapeutul tău despre asta? o tachinez.

— Ar zice „Ce au la Paris ce nu au în Manhattan, scumpo?”