— Zău? Deci nu te superi dacă pun Mariah Carey cu „All I Want For Christmas Is You”?

— Suntem în mai, răspunde.

— O să consider că mi-ai răspuns, zic.

— Nu-i drept, ripostează. Ce barbar ascultă muzică de Crăciun în mai?

— Și dacă era 10 noiembrie? întreb.

Alex își încleștează dinții. Se trage de părul țepos din vârful capului, unde o undă de electricitate statică îl ține în aer, chiar și după ce pune mâna pe volan. Observ că omul ăsta chiar respectă regula cu ținutul mâinilor la ora zece și la ora două pe volan și, în ciuda faptului că, dacă e în picioare stă super cocoșat, de când suntem în mașină își menține o poziție corectă, rigidă, așa tensionați cum îi sunt umerii.

— Fie, zice. Nu-mi place muzica de Crăciun. Dacă nu pui asta, o să

ne înțelegem bine.

Conectez telefonul, dau drumul la casetofon și caut până ajung la

„Young Americans” a lui David Bowie.

În câteva clipe, se strâmbă vizibil.

— Ce-i? întreb.

— Nimic, insistă.

— Ai tresărit de parcă a adormit marioneta care îți trage sforile.

Mijește ochii la mine.

— Asta ce mai e?

— Urăști melodia, îl acuz.

— Ba nu, spune neconvingător.

— Nu-ți place David Bowie.

— Nu-i adevărat! protestează. Nu de David Bowie e vorba.

— Atunci ce-i? cer să știu.

Expiră șuierând.

— Saxofonul.

— Saxofonul, repet.

— Mda, zice. Pur și simplu... urăsc cu patimă saxofonul. Saxofonul strică pe loc orice piesă.

— Să-i zică cineva lui Kenny G, spun eu.

— Zi-mi un cântec care este bun mulțumită saxofonului, mă

provoacă Alex.

— Va trebui să-mi consult agenda în care notez toate piesele cu saxofon.

— Nici unul, zice.

— Fac pariu că ești de gașcă la petreceri.

— Sunt în regulă la petreceri, spune.

— Mai puțin la concertele trupelor din gimnaziu.

Se uită pieziș la mine.

— Chiar ridici în slăvi saxofonul?

— Nu, dar sunt în stare să mă prefac, în caz că nu ai terminat cu scandalul. Ce nu-ți mai place?

— Nimic, răspunde. Doar muzica de Crăciun și saxofonul. Și coverurile.

— Coverurile? Te referi la... cărți6?

— La coverurile de cântece, îmi explică.

Izbucnesc în râs.

— Urăști coverurile de cântece?

— Cu înverșunare, spune.

— Alex. E ca și cum ai spune că nu-ți plac legumele. E prea vag. Nu are nici o noimă.

— Ba are toată noima, insistă. Dacă este un cover bun, care nu se abate de la versiunea originală a cântecului, de ce? Iar dacă nu seamănă

deloc cu originalul, atunci, de ce dracului?

— Doamne! exclam. Ești un pensionar care strigă la cer.

Se încruntă la mine.

— A, și ție îți place orice?

6 „Cover” în original, copertă, dar și versiunea unei piese cântate de altă trupă decât cea originală

— Cam da, răspund. Da, tind să-mi placă lucrurile.