— Și mai ce?
— Uneori tu!
Încerc să par tranșantă. Gâfâitul mă compromite.
— Și ne odihnim! strigă instructoarea în microfonul caștii.
De jur împrejur se aud aproximativ treizeci de icnete de ușurare. Se opresc toți pe biciclete sau alunecă de pe ele grămadă pe jos, însă Rachel descalecă precum o gimnastă olimpică la sfârșitul exercițiului la bârnă.
Îmi dă sticla ei cu apă, o urmez în vestiar și apoi în soarele orbitor de la prânz.
— Nu ți-o scot cu cleștele din gură, zice. Poate este o chestie intimă
care te face fericită.
— Alex, izbucnesc.
Se oprește din mers, apucându-mă de braț ca să nu pot mișca, în vreme ce traficul pietonal ne înconjoară pe trotuar.
— Ce??
— Nu în felul ăla, răspund. Vacanțele noastre de vară. N-a fost nimic mai grozav de-atunci.
Nimic.
Chiar dacă mă mărit sau fac un copil vreodată și ar fi să dau cu banul, mă aștept ca Cea Mai Bună Zi din Viața Mea să fie tot ceva între asta și ziua în care am făcut cu Alex drumeția în pădurea înnegurată de sequoia. În timp ce intram în parc, a început să plouă și nu se mai vedeau potecile. Pădurea era doar a noastră, așa că am pus o sticlă de vin în rucsac și am pornit la drum.
Când ne-am asigurat că suntem singuri, am scos dopul și ne-am tot pasat sticla de la unul la altul, bând și târându-ne prin pădurea tihnită.
„Aș vrea să putem dormi aici”, îmi amintesc că a spus. „Să ne întindem pe jos și să tragem un pui de somn.”
Și, pe urmă, am ajuns la unul dintre acele trunchiuri imense și găunoase pe potecă, dintre cele despicate, care formează o cavernă
lemnoasă, având laturile asemenea unor palme gigantice făcute căuș.
Ne-am strecurat înăuntru și ne-am ghemuit pe țărâna uscată și plină
de ace de conifere. Nu am moțăit, dar ne-am odihnit. Gen, în loc să
absorbim energia prin somn, am asimilat-o în trupurile noastre prin veacuri de soare și ploaie care au contribuit la dezvoltarea acestui arbore masiv care ne proteja.
— Păi, atunci e clar că trebuie să-l suni, spune Rachel, aruncând efectiv lasoul și smulgându-mă din amintiri. Nu am înțeles niciodată de ce nu l-ai înfruntat pur și simplu în legătură cu întâmplarea respectivă.
Pare aiurea să pierzi o prietenie atât de importantă din pricina unei certe.
Scutur din cap.
— I-am dat un mesaj deja. Nu-l interesează să reia prietenia noastră
și sigur nu vrea să meargă într-o vacanță spontană cu mine. Intru în ritm cu pasul ei, ridicându-mi geanta sport mai sus pe umărul transpirat.
Poate ar trebui să vii tu cu mine. Ar fi mișto, nu? N-am mai mers nicăieri împreună de câteva luni.
— Știi că devin anxioasă când plec din New York, spune Rachel.
— Și ce ar zice psihoterapeutul tău despre asta? o tachinez.
— Ar zice „Ce au la Paris ce nu au în Manhattan, scumpo?”
— Ăăă, Turnul Eiffel? zic.
— Și ea se stresează când plec din New York, adaugă Rachel.
Cordonul nostru ombilical nu se întinde mai departe de New Jersey. Hai să luăm niște suc. Platoul ăla cu brânzeturi mi-a făcut un dop în fund și nu lasă nimic să treacă de el.
La zece și jumătate duminică seara, stau în pat, cu pilota mea roz și moale adunată peste picioare și cu laptopul încins pe pulpe. Am vreo șase ferestre deschise în browser, iar în aplicația de notițe am început o listă cu posibile destinații care se rezumă la trei.
1. Terra Nova
2. Austria
3. Costa Rica
Tocmai m-am apucat să strâng notițe despre orașele principale și reperele naturale ale fiecăruia, când îmi bâzâie telefonul pe noptieră.
Rachel mi-a scris toată ziua jurând că se lasă de lactate, dar când mă
întind spre telefon, văd că primul mesaj este de la ALEXANDER CEL
