E vreo șansă să fii liber până începe școala? scriu, tremurând așa de tare, că au început să-mi clănțăne dinții. Mă gândesc să facem o excursie.
Mă holbez la cuvinte preț de trei inspirări adânci și pe urmă trimit mesajul.
CAPITOLUL 5
Acum unsprezece veri
Din când în când, îl văd pe Alex Nilsen prin campus, dar nu mai vorbim până a doua zi după terminarea primului an.
Bonnie, colega mea de cameră a pus totul la cale. Când mi-a spus că
are un prieten din sudul statului Ohio care caută pe cineva să meargă cu el cu mașina, nu mi s-a năzărit că ar putea fi același băiat din Linfield pe care-l cunoscusem la orientare.
În mare parte, pentru că izbutisem să nu aflu mai nimic despre Bonnie în ultimele nouă luni, în care venea la cămin doar să facă duș și să
se schimbe, înainte să se întoarcă în apartamentul surorii ei. Sincer, nici nu eram sigură că știa că sunt din Ohio.
Mă împrietenisem cu alte fete de pe etaj – mâncam cu ele, ne uitam la filme împreună, mergeam cu ele la petreceri –, dar Bonnie exista în afara grupului-de-forță al bobocilor. Ideea că prietenul ei putea fi Alex-din-Linfield nici nu mi-a trecut prin minte atunci când mi-a spus numele și numărul ca să ne aranjăm întâlnirea, dar când cobor la parter și îl găsesc așteptând lângă mașina combi la momentul stabilit, îmi dau seama, după expresia lui neclintită și încurcată, că el pe mine mă aștepta.
Poartă același tricou pe care-l purta în seara în care l-am cunoscut, ori asta, ori și-a cumpărat altele la fel ca să le poarte pe rând. Strig peste drum:
— Tu erai.
Lasă capul în pământ și se înroșește.
— Dap.
Fără nici un alt cuvânt, vine spre mine și îmi ia din brațe coșurile de răchită și una dintre gențile sport, punându-le pe bancheta din spate.
Primele douăzeci și cinci de minute din drum sunt penibile și mute.
Cel mai grav este că nu înaintăm prea repede în traficul sinistru din oraș.
— Ai cablu audio? întreb, căutând în consola centrală.
Întoarce brusc ochii spre mine și strâmbă din gură.
— De ce?
— Pentru că vreau să văd dacă pot sări coarda cât port centură, pufnesc, punând la loc șervețelele umede și gelul de igienizare pe care le-am răvășit răscolind. Ce crezi? Ca să putem asculta muzică.
Alex ridică din umeri, ca o țestoasă care se retrage în carapace.
— Cât suntem blocați în trafic?
— Ăăă, da? fac eu.
Ridică și mai tare din umeri.
— E prea mare agitația acum.
— Nici nu ne clintim, subliniez.
— Știu. Se strâmbă. Dar mi-e greu să mă concentrez. Și tot claxonează si...
— Înțeles. Fără muzică. Mă prăvălesc pe scaun și mă holbez iar pe geam. Alex își drege glasul cu un sunet sfios, ca și cum vrea să spună
ceva. Mă întorc curioasă spre el. Da?
— Te superi... dacă nu faci asta?
Îmi arată cu bărbia spre geam și îmi dau seama că bat din degete în el. Îmi trag mâinile în poală și mă trezesc că bat din picioare.
— Nu sunt obișnuită cu liniștea! spun în apărarea mea, atunci când se uită la mine.
Puțin spus. Am crescut într-o casă cu trei câini mari, un motan cu plămâni de tenor, doi frați care cântau la trompetă și niște părinți care considerau că fundalul de la Home Shopping Network era „odihnitor”.
Mă adaptasem iute la liniștea din dormitorul lipsit-de-Bonnie, dar asta – să stau în liniște în trafic cu un om pe care abia îl cunosc – nu-mi place.
— Nu vrei să ne cunoaștem sau ceva? întreb.
— Trebuie să mă concentrez la drum, răspunde, încordându-și colțurile gurii.
— Fie.
Alex suspină în timp ce, în față, apare sursa congestiei: o ciocnire.
Ambele mașini au tras deja pe dreapta, dar traficul este încă sugrumat aici.
