— Pentru că...?
— Nici asta nu-i ideea.
— Păi, doar nu o să mă abțin să întreb de ce te-ai duce să vezi un film pe care nici măcar nu voiai să-l vezi, de una singură.
Pufnesc.
— Era un joc.
— Joc?
— Shark Jumping7, îi explic în grabă. Aveai practic Două Adevăruri și o Minciună, doar că descriam pe rând filmele pe care le văzuserăm de la început la sfârsit și, dacă filmul se fâsâia la un moment dat sau dacă lua o turnură complet ridicolă, trebuia să spui care era de fapt acțiunea. Dacă
nu, însă, trebuia să minți în privința acțiunii. Pe urmă, trebuia să ghicești dacă intriga era reală sau inventată, iar dacă ghiceai că mințeau și tu aveai dreptate, câștigai cinci dolari.
Le plăcea mai mult fraților mei, pe mine doar mă lăsau să-i însoțesc.
Alex se uită la mine lung o secundă. Mi se încinge fața. Nu știu de ce i-am povestit despre Shark Jumping. E genul de tradiție a familiei Wright, pe care nu mă obosesc să o împărtășesc altora, care nu ar pricepe, dar bănuiesc că sunt atât de puțin implicată în acest joc, încât ideea că Alex Nilsen se uită impasibil la mine sau că face mișto de jocul preferat al fraților mei nu mă afectează.
— Mă rog, continui, nu asta este ideea. Ideea este că nu mă
pricepeam deloc la joc, fiindcă practic îmi plac lucrurile. Mă duc oriunde vrea să mă ducă un film, chiar dacă asta presupune să mă uit la un spion la costum, care face șpagatul între două bărci cu motor, în timp ce trage cu pistolul în oamenii răi.
Privirea lui Alex oscilează de câteva ori între mine și drum.
— La Linfield Cineplex? întreabă, fie șocat, fie scârbit.
— Uau, fac, tu chiar nu ții pasul cu povestea. Da. La Linfield Cineplex.
— Cel la care sălile sunt – gen – mereu inundate în mod misterios?
întreabă înspăimântat. Ultima oară când am fost acolo, n-am ajuns nici la jumătatea culoarului înainte să aud pleosc.
— Da, dar e ieftin, spun, iar eu am cizme de cauciuc.
— Poppy, nici măcar nu știm ce lichid este ăla, zice strâmbându-se.
Puteai să te fi îmbolnăvit.
Îmi arunc brațele în lături.
— Sunt în viață, nu?
Mijește ochii.
— Și mai ce?
— Ce?
7 Jargon audiovizual american care indică declinul unei emisiuni
— ...îți mai place? mă lămurește. În afară de a vedea orice film, singură, într-o mlaștină de cinematograf.
— Nu mă crezi?
— Nu-i vorba de asta, răspunde. Sunt doar fascinat. Curios din punct de vedere științific.
— Fie. Stai să mă gândesc. Mă uit pe geam tocmai când trecem pe lângă o ieșire care are un bistro P.F. Chang. Lanțurile de restaurante.
Ador familiaritatea. Îmi place că sunt la fel peste tot și că multe dintre ele au grisine cu nemiluita – ooo! Mă opresc când mă prind. Știu ce nu-mi place. Să alerg! Urăsc să alerg. La liceu aveam nota șapte la sport, pentru că „uitam” echipamentul acasă prea des.
Colțul gurii lui Alex se curbează discret și mi se încing obrajii.
— N-ai decât. Râzi de mine că am luat șapte la sport. Se vede că abia aștepți.
— Nu-i vorba de asta, zice.
— Atunci?
Surâsul slab prinde puteri.
— E doar interesant. Mie îmi place la nebunie să alerg.
— Serios? țip. Urăști însuși conceptul de cover și totuși îți place senzația de a lovi asfaltul cu picioarele și a-ți zgudui întreg scheletul, în timp ce îți bubuie inima în piept și plămânii se chinuie să respire?
— Dacă te consolează cu ceva, zice încet, cu zâmbetul încă ascuns în mare parte în colțul gurii, nu-mi place când oamenii dau nume de femei bărcilor.
Izbucnesc în râs de mirare.
