— Fac pariu că ești de gașcă la petreceri.
— Sunt în regulă la petreceri, spune.
— Mai puțin la concertele trupelor din gimnaziu.
Se uită pieziș la mine.
— Chiar ridici în slăvi saxofonul?
— Nu, dar sunt în stare să mă prefac, în caz că nu ai terminat cu scandalul. Ce nu-ți mai place?
— Nimic, răspunde. Doar muzica de Crăciun și saxofonul. Și coverurile.
— Coverurile? Te referi la... cărți6?
— La coverurile de cântece, îmi explică.
Izbucnesc în râs.
— Urăști coverurile de cântece?
— Cu înverșunare, spune.
— Alex. E ca și cum ai spune că nu-ți plac legumele. E prea vag. Nu are nici o noimă.
— Ba are toată noima, insistă. Dacă este un cover bun, care nu se abate de la versiunea originală a cântecului, de ce? Iar dacă nu seamănă
deloc cu originalul, atunci, de ce dracului?
— Doamne! exclam. Ești un pensionar care strigă la cer.
Se încruntă la mine.
— A, și ție îți place orice?
6 „Cover” în original, copertă, dar și versiunea unei piese cântate de altă trupă decât cea originală
— Cam da, răspund. Da, tind să-mi placă lucrurile.
— Și mie îmi plac lucrurile, zice.
— Cum ar fi machetele de tren și biografiile lui Abraham Lincoln?
îmi dau cu presupusul.
— Cu siguranță nu am nici o aversiune față de nici una dintre ele, îmi explică. De ce, astea nu-ți plac ție?
— Ți-am zis. Mie îmi plac lucrurile. Sunt ușor de mulțumit.
— Adică?
— Adică... Mă gândesc o clipă. Bine, deci, în copilărie, mergeam cu Parker și Prince – frații mei – pe biciclete la cinematograf, fără să știm ce film rulează.
— Ai un frate pe nume Prince? întreabă Alex, ridicând din sprânceană.
— Nu asta-i ideea, spun.
— E poreclă? întreabă.
— Nu, răspund. L-au botezat după Prince. Mama a fost mare fan al piesei „Purple Rain”.
— Și pe Parker după cine l-au botezat?
— După nimeni, răspund. Le-a plăcut numele, atât. Dar, din nou, nu asta este ideea.
— Toate numele voastre încep cu „P”, remarcă. Cum îi cheamă pe părinții voștri?
— Wanda și Jimmy, spun.
— Deci nu au nume cu P, se lămurește Alex.
— Nu, nu au nume cu P, zic eu. L-au făcut pe Prince, pe urmă pe Parker și cred că erau pe val. Dar, încă o dată, nu asta este ideea.
— Scuze, continuă, spune Alex.
— Și mergeam cu bielele la cinema și ne cumpăram câte un bilet la orice începea în următoarea jumătate de oră, și fiecare se ducea la alt film.
Acum se încruntă.
