— Știi ce, îi spun, cred că nici mie nu-mi place asta.
— Am stabilit, așadar, zice.
Încuviințez.
— Am stabilit. Feminizarea bărcilor este astfel înfrântă.
— Mă bucur că am rezolvat-o pe asta, spune.
— Da, am scăpat de o mare povară. Ce mai eradicăm?
— Am ceva idei, zice. Dar mai spune-mi ce-ți place.
— De ce, mă studiezi? întreb în glumă.
I se înroșesc ușor urechile.
— Sunt fascinat să cunosc pe cineva care se luptă prin canale, ca să
vadă un film de care nu a auzit, așa că n-ai decât să mă pui la zid.
Următoarele două ore, povestim ce ne pasionează și ce nu ne pasionează, ca niște copii care fac schimb de cartonașe de baseball, în vreme ce playlistul meu își vede de treabă în fundal. În caz că mai apare câte un saxofon în piese, nu observă nici unul dintre noi.
Îi spun că îmi place să mă uit la filmulețe cu prietenii între animale diferite. El îmi spune că nu-i place să vadă șlapi și afecțiune în public.
— Picioarele nu ar trebui arătate altora, insistă.
— Ai nevoie de ajutor, îi zic, dar râd fără să vreau și, chiar și în timp ce-și exploatează gusturile ciudat de specifice pentru a mă amuza, acea urmă de umor continuă să i se pitească în colțul gurii.
Ca și cum știe că este ridicol. Ca și cum nu-l deranjează că mă
încântă ciudățenia lui. Recunosc că detest atât Linfield, cât și pantalonii kaki, pentru că de ce nu? Știm amândoi deja măsura lucrurilor: suntem doi oameni care nu au de ce să petreacă timp împreună, darămite să stea așa mult într-o mașină pricăjită și burdușită. Suntem doi oameni fundamental incompatibili, care nu au absolut nici un interes să-l impresioneze pe celălalt.
Așa că n-am nici o problemă să spun:
— Pantalonii kaki te fac să pari că n-ai nici pantaloni, nici personalitate.
— Sunt rezistenți la uzură și se asortează cu orice, mă contrazice Alex.
— Știi, uneori, când vine vorba de haine, nu se pune problema dacă
ceva se poate purta, ci dacă ar trebui purtat.
Alex alungă ideea cu un gest.
— Și în ce privește Linfield, care-i problema ta? E super tare să crești în locul ăla.
Asta este o întrebare mai complicată, cu un răspuns pe care nu am chef să-l dau, nici măcar cuiva care urmează să mă lase în câteva ore cu mașina și să nu se mai gândească la mine vreodată.
— Linfield reprezintă pantalonii kaki al orașelor din Midwest, spun.
— Comod, zice, rezistent.
— Gol de la brâu în jos.
Alex îmi spune că urăște petrecerile tematice. Brățările late de piele și pantofii ascuțiți cu vârful tăiat. Când te duci undeva și un amic sau un unchi face gluma: „Ăștia cheamă pe oricine!” Când îl strigă ospătarii
amice, șefu’ sau șefulică. Bărbații care merg de parcă tocmai au descălecat. Vestele, pe oricine, în orice context. Momentul în care un grup de oameni face poze și cineva zice: „Facem și una trăsnită?”
— Mie-mi plac petrecerile tematice, îi spun.
— Evident, zice. Te pricepi la ele.
Mijesc ochii la el, pun picioarele pe bord, după care mi le retrag când observ că i s-au încrețit colțurile gurii de îngrijorare.
— Alex, mă urmărești? îl întreb.
Îmi aruncă o privire îngrozită.
— De ce ai întreba așa ceva?
Mor de râs când îi văd expresia.
— Calm, glumesc. Dar de unde știi că mă „pricep” la petreceri tematice? Te-am văzut la o singură petrecere și nu era tematică.
— Nu-i vorba de asta, spune. Dar ești... parcă porți mereu o costumație. Se grăbește să adauge: Nu zic că-i de rău. Doar că ești mereu îmbrăcată destul de...
— Superb? adaug.
