Futu-i!
I s-au albit articulațiile pe cotiere și respiră superficial.
— Ti-e frică de avion? îl întreb.
— Nu! șoptește, atent la confortul pasagerilor care dorm, chiar și când este cuprins de panică. Mi-e frică de moarte.
— N-o să mori, îi promit.
Avionul își intră în ritm, dar se aprinde lumina pentru centura de siguranță și Alex strânge brațul scaunului de zici că a sucit cineva avionul cu susul în jos ca să ne scuture din el.
— Nu-i a bună, zice. A sunat de parcă s-a rupt avionul în două.
— Așa face cotul tău când mă lovește în față.
— Ce?
Se uită la mine. Cele două expresii pe care le afișează sunt de mirare și dezorientare.
— M-ai lovit în față! îi zic.
— Futu-i! Scuze. Pot să văd? Îmi iau mâna de pe obrazul care-mi pulsează și Alex se apleacă, cu degetele suspendate deasupra pielii. Își retrage mâna fără să mă atingă. N-arată rău. Să vedem dacă poate să ne aducă o însoțitoare de zbor niște gheață.
— Bună idee, zic. O chemăm și îi spunem că mi-ai tras una în față, dar sunt sigură că a fost din greșeală și că nu e vina ta – ai fost luat prin surprindere și...
— Aoleu, Poppy, chiar îmi pare rău, adaugă.
— Nu-i nimic. Nu doare așa tare. Îi dau un cot în cot. De ce nu mi-ai zis că ti-e frică de avion?
— Nu știam.
— Adică?
Își sprijină capul de tetieră.
— E prima dată când zbor.
— Ah... Mi se strânge stomacul de vinovăție. Aș vrea să-mi fi spus.
— N-am vrut să faci nici o tevatură.
— N-aș fi făcut tevatură.
Se uită sceptic la mine.
— Și asta cum o numești?
— Da, bine, fie, am făcut tevatură. Dar uite. Îmi strecor mâna sub a lui și îmi întrepătrund degetele timid în ale sale. Sunt aici, cu tine, iar dacă vrei să dormi puțin, rămân trează ca să mă asigur că nu pică
avionul. Ceea ce nu se va întâmpla. Că e mai sigur decât mașina.
— Nici să conduc nu-mi place, zice.
— Știu. Dar ideea este că avionul e mai sigur. Mult mai sigur. Iar eu sunt cu tine și am mai zburat, așa că dacă avem motive de panică, o să
știu. Și îți promit că în situația aia, eu o să intru în panică și tu vei ști că e ceva în neregulă. Până atunci, te poți relaxa.
Se uită lung la mine în bezna cabinei, după care își relaxează mâna într-a mea și degetele calde și zdravene se liniștesc. În mod surprinzător, mă emoționează să-l țin de mână. Nouăzeci și cinci la sută din timp, îl văd pe Alex Nilsen cât se poate de platonic și bănuiesc că procentul la el față de mine este mai mare, însă acel 5% care rămâne este un „cum ar fi dacă”.
Nu durează prea mult, nici nu zgândăre prea tare. Planează undeva între mâinile noastre, un gând tandru, fără prea multă greutate: Cum ar fi să-l sărut? Cum m-ar atinge? Gustul i-ar fi similar cu mirosul? Nu există
om cu igienă dentară mai bună ca a lui Alex, nicidecum un gând sexy, dar sigur mai sexy decât celălalt capăt al spectrului.
Și cam până aici ajunge gândul, adică perfect, pentru că îmi place Alex mult prea mult ca să fiu cu el. În plus, suntem perfect incompatibili.
Avionul se zgâlțâie din cauza turbulențelor care trec repede și Alex mă strânge tare.
— A venit momentul să intru în panică? întreabă.
— Nu încă, răspund. Încearcă să dormi.
— Pentru că trebuie să fiu odihnit când dau ochii cu Moartea.
— Pentru că trebuie să fii odihnit când obosesc în Butchart Gardens și te pun să mă cari restul drumului.
— Știam eu că ai un motiv să mă aduci cu tine.
— Nu te-am adus să-mi fii catâr, protestez. Te-am adus să fii momeala mea. O să creezi o diversiune în timp ce alerg prin salonul hotelului Empress la ora ceaiului și șterpelesc sendvișuri și brățări neprețuite de la oaspeți.
Mă strânge de mână.
— Atunci ar fi bine să dorm.
Îl strâng și eu.
— Așa se pare.
— Trezește-mă când vine momentul să intru în panică.
— Orice-ar fi.
Își pune capul pe umărul meu și se preface că doarme. Când aterizăm, pe el o să-l doară gâtul groaznic, pe mine umărul, din cauză că
nu-mi schimb poziția, dar în clipa asta nu-mi pasă. Mă așteaptă cinci zile glorioase de călătorit cu cel mai bun prieten al meu și, în sinea mea, știu: nu se poate întâmpla mai nimic rău.
Nu a venit momentul de intrat în panică.
CAPITOLUL 9
