Vara asta

— Am închiriat mașină? întreabă Alex, în timp ce ieșim din aeroport în arșiță și vânt.

— Un fel de-a zice. Îmi rod buza în timp ce scot telefonul să chem un taxi. Am făcut rost de mașină de pe un grup pe Facebook.

Alex mijește ochii și brizele induse de jetul de aer în zona de sosiri fac să i se zbată părul pe frunte.

— Habar n-am despre ce vorbești.

— Ai uitat? întreb. Ce am făcut în prima noastră excursie? La Vancouver? Când eram prea tineri ca să închiriem legal o mașină?

Se uită lung la mine.

— Mai știi grupul online de femei care călătoresc, din care fac parte de aproximativ cincisprezece ani? În care oamenii își pun apartamentele la bătaie și își închiriază mașinile? Ai uitat? A trebuit să luăm un autobuz până la marginea orașului ca să luăm mașina și să mergem cam opt kilometri pe jos cu bagajele după noi.

— Îmi aduc aminte, zice. Doar că până acum n-am stat să mă întreb de ce și-ar închiria cineva mașina unui străin.

— Pentru că foarte mulți oameni în New York vor să plece iarna și mulți oameni din Los Angeles vor să se ducă în altă parte vara. Ridic din umeri. Mașina acestei fete ar fi stat nefolosită o lună, așa că o închiriez o săptămână la șaptezeci de dolari. Trebuie doar să luăm un taxi până la ea.

— Tare, zice Alex.

— Da.

Iată primul moment de tăcere penibilă al excursiei. Nu contează că

în ultima săptămână ne-am scris mesaje non-stop – ori poate că asta a înrăutățit situația. Am mintea neiertător de goală. Nu pot decât să mă uit la aplicația din telefon, unde urmăresc iconița mașinii care se apropie.

— A noastră e.

Înclin bărbia spre microbuzul care se apropie.

— Tare, repetă Alex.

Șoferul ne ia bagajele și ne înghesuim cu alți doi oameni cu care împărțim mașina, un cuplu între două vârste cu șepci cu cozoroc de la BeDazzled. Pe cea roz scrie NEVESTICA. Pe cea verzuie scrie

BĂRBĂȚELUL.

Amândoi poartă tricouri cu flamingo și sunt atât de bronzați încât seamănă cu încălțările lui Alex.

Bărbățelul este ras în cap, iar Nevestica are părul vopsit în roșu aprins.

— Sal’tare! zice tărăgănat Nevestica, în timp ce eu și Alex ne așezăm pe bancheta din mijloc.

— Salut.

Alex se sucește pe loc și le zâmbește aproape convingător.

— În luna de miere, zice Nevestica, arătând spre ea și Bărbățel. Voi?

— A, face Alex. Ăăă...

— Și noi!

Îl iau de mână și mă întorc zâmbind la ei.

— Ooo! chiuie Nevestica. Ce zici, Bob? O mașină plină de îndrăgostiți.

Bărbățelul Bob încuviințează.

— Felicitări, copii!

— Cum v-ați cunoscut? vrea să știe Nevestica.

Îi arunc o privire lui Alex. Cele două expresii pe care le afișează

mutra lui sunt (i) de groază și (2) de exaltare. Pentru noi este deja un joc obișnuit și, cu toate că este ceva mai penibil decât de obicei să îmi țin mâna în mâna lui mare, avem și o senzație plăcută să ne ieșim din rol astfel și să ne jucăm cum o facem mereu.

— La Disneyland, zice Alex și se întoarce spre cuplul din spate.

Nevestica face ochii cât cepele.

— Ce magic!

— Asa a fost, știi? Îi trimit inimioare în zbor cu privirea și îl împung în nas cu mâna liberă. Lucra ca GV – așa le zicem gunoierilor de vomă.

Treaba lor este să zăbovească pe lângă toate noile atracții 3D și să curețe în urma bunicilor care au rău de mișcare.

— Iar Poppy făcea pe Mike Wazowski, adaugă Alex sec, ridicând miza.

— Mike Wazowski? întreabă Bărbătelul.

— Din Compania monștrilor, iubi, îi explică Nevestica. Este unul dintre monștrii principali.

— Care dintre ei? întreabă Bărbățelul.

— Ăla scund, răspunde Alex, după care se întoarce spre mine cu cea mai tâmpă și exagerată privire de adulație pe care am văzut-o vreodată.

A fost dragoste la prima vedere.

— Ooo! face Nevestica, cu mâna la inimă.

Bărbățelul se încruntă.

— Când era costumată?

Alex se îmbujorează ușor la privirea Bărbățelului, dar intervin eu:

— Am picioare super mișto.