Înghit în sec.

— Mă bucur că nu te-ai schimbat prea mult.

Se uită o clipă la mine și apoi – mi se pare mie sau înghite și el în sec?

— Asemenea, spune și îmi atinge capătul unei bucle care mi-a scăpat din coada de cal pe lângă obraz, atât de delicat că abia simt, iar senzația plăpândă mă curentează pe gât. Și îmi place tunsoarea.

Mi se încălzește fața. Și stomacul. Și picioarele par să mi se încingă

puțin.

— Tu ai învățat să folosești o nouă opțiune la telefon, iar eu m-am tuns, spun. Pârtieee!

— Transformare radicală, zice Alex.

— De mare seducție.

— Întrebarea este dacă ai învătat să conduci mai bine.

Îmi arcuiesc o sprânceană și îmi încrucișez brațele.

— Dar tu?

— Aspiră să aibă aer condiționat funcțional, zice Alex.

— Aspiră să nu miroasă ca un cur care fumează iarbă, spun eu.

Jucăm jocul ăsta de când am intrat pe autostrada care duce în deșert.

Sascha Ceramista a menționat în postul ei despre mașină că aerul condiționat merge când vrea, dar a omis să ne spună că a folosit mașina ca să fumeze iarbă în ea, timp de cinci ani la rând.

— Aspiră să trăiască destul cât să vadă sfârșitul tuturor suferințelor umane, adaug.

— Mașina asta, zice Alex, nu o să apuce să vadă sfârșitul francizei Star Wars.

— Păi, cine o să apuce?

Alex a ajuns să conducă de fiecare dată din pricina faptului că i se

face rău când conduc eu. Este îngrozit. Sincer, oricum nu-mi place să

conduc, așa că de obicei îi cedez locul.

Traficul din Los Angeles s-a dovedit o provocare pentru un precaut ca el: am stat la un stop ca să facem dreapta pe un drum aglomerat aproximativ zece minute, până ne-au alungat cei trei șoferi din spate care nu-și mai luau mâinile de pe claxoane.

Acum că am ieșit din oraș însă, se descurcă de minune. Nici măcar lipsa aerului condiționat nu mai pare o problemă așa mare cu geamurile coborâte, în vântul dulceag de flori care ne învăluie. Mai rău e că nu avem mufa de cablu audio, drept care ne rămâne numai radioul.

— S-a mai întâmplat vreodată să circule Billy Joel atât de mult pe calea undelor? întreabă Alex a treia oară, când schimbăm canalul în toiul unei reclame, doar ca să nimerim încă o dată în toiul piesei „Piano Man”.

— De când lumea, cred. Când au construit oamenii cavernelor primul radio, îl difuzau deja.

— Nu știam că ești istoric, zice impasibil. Ar trebui să vii să ții un discurs în clasa mea.

Pufnesc în râs.

— N-ai reuși să mă târăști pe holurile liceului East Linfield nici dacă

aduci laolaltă fiecare tractor pe o rază de zece kilometri de clădirea aia, Alex.

— Știi, zice el, cel mai probabil, hărțuitorii tăi au terminat deja liceul.

— N-ai de unde ști, răspund eu.

Se uita spre mine sobru și cu gura încordată.

— Vrei să le tăbăcesc fundul?

Oftez.

— Nu, este prea târziu. Adică, acum au toți copii cu ochelari din cei simpatici, gigantici, de bebeluș și majoritatea l-au găsit pe Iisus sau au început o afacere din cele ciudate, piramidale și vând strugurel.

Se uită la mine, rumen de la soare.

— Dacă te răzgândești, nu trebuie decât să-mi spui.

Sigur că Alex știe totul despre anii mei dificili la Linfield, dar, pe cât se poate, aleg să nu-mi aduc aminte de ei. Întotdeauna am preferat versiunea pe care o scoate Alex din mine decât cea care eram în orașul de baștină. Această Poppy se simte în siguranță pe lumea asta pentru că se află și el în ea, iar el, acolo unde chiar contează, seamănă cu mine.

Totuși, a avut parte de o experiență cu totul diferită la West Linfield decât am avut eu la școala geamănă. Cu certitudine, l-a ajutat faptul că

făcea sport – baschet, atât pentru școală, cât și în liga extrașcolară a bisericii familiei sale – și era chipeș, dar el a insistat tot timpul că cel mai important era că era destul de tăcut ca să treacă mai degrabă drept misterios decât ciudat.

Poate dacă ai mei nu ar fi încurajat atât de mult fiecare latură a individualismului meu și al fraților mei, aș fi avut mai mult noroc. Erau copii care făceau față respingerii devenind mai agreabili, ca Prince și Parker la gimnaziu, găsind punctele în care se potriveau personalitățile lor cu ale celorlalți.

Și mai erau cei ca mine, care au pătimit din pricina falsei impresii că, în cele din urmă, Colegii Mei nu doar că mă vor tolera, ci mă vor și respecta pentru că sunt eu însămi.

Nimic nu-i deranjează mai mult pe unii decât cineva care pare că nu dă doi bani dacă îl placi sau nu. O fi ranchiuna: „Mă pliez ca să fie bine pentru toată lumea, să respect regulile, tu de ce n-o faci? Ar trebui să-ți pese”.

Sigur, în sinea mea, îmi păsa. Foarte mult. Probabil ar fi fost mai bine dacă plângeam pe față la școală, în loc să ignor insultele și să plâng mai târziu în pernă. Ar fi fost mai bine dacă, după ce și-au bătut joc de mine prima dată, din pricina salopetei evazate pe care cususe mama petice brodate, nu aș fi continuat să o port cu fruntea sus, de zici că eram o Ioana D'Arc la unsprezece ani, dispusă să mor pentru blugii mei.

Ideea era că Alex știuse atunci cum să intre în joc, pe când eu mă

simțeam de multe ori ca și cum citisem invers manualul de instrucțiuni, care mai era și în flăcări.

Când eram împreună însă, jocul nici nu exista. Restul lumii se pierdea până credeam că așa stăteau lucrurile de fapt. Ca și cum nu fusesem nicicând fata care se simțise întru totul singură, neînțeleasă și că

doar așa fusesem: cunoscută, iubită, cu totul acceptată de Alex Nilsen.

Când ne-am cunoscut, nu voisem să mă vadă ca fiind Poppy din Linfield – nu eram sigură cum ar schimba asta dinamica lumii noastre în doi, odată ce permitem anumitor elemente să se strecoare în ea. Încă îmi amintesc seara în care i-am povestit în sfârșit totul. Ultima seară de cursuri în primul an, ne întorseserăm pe trei cărări de la o petrecere la