decât: „Par mișto ai tăi”.
Am reacționat, fără să vreau, cu brutalitate.
— Chiar sunt, ca și cum îl provocam să aducă vorba de praf sau de câinele excitat sau de cele două miliarde de desene din copilărie prinse în continuare cu magneți de frigiderul nostru și de orice altceva, dar evident că nu a făcut-o.
Doar era Alex, cu toate că, pe vremea aceea, încă nu știam tot ce presupune asta.
De-atunci și până acum, nu a suflat o vorbă urâtă despre toate astea.
Ba chiar mi-a trimis flori la cămin când a murit câinele. „După seara petrecută împreună am simțit o conexiune specială cu el”, a glumit în bilet. „Îi vom simți lipsa. Dacă ai nevoie de orice, P, aici sunt. Veșnic.”
Nu că aș fi învățat biletul pe dinafară.
Nu că, în cutia de pantofi singuratică, menită să conțină felicitări, scrisori și bilețele puse la păstrare, pe care îmi îngădui să o țin în apartamentul meu, tocmai ăsta a fost câștigătorul.
Nu că au fost zile întregi în prietenia noastră suspendată, în care m-am torturat singură cu gândul că poate ar trebui să arunc oricum biletul, dacă tot s-a dovedit că veșnicia s-a terminat.
Undeva în spatele avionului, unul dintre bebeluși începe să urle din nou, dar deja tragem la poartă. Mai am un pic și scap.
Și pe urmă o să-l văd pe Alex.
Mă trece un fior pe șira spinării și emoția îmi coboară ca un fluture ce mi se zbate în stomac.
Deschid ultimul mesaj necitit, cel de la el: Tocmai am aterizat.
Și eu, răspund.
După aceea, nu știu ce să mai zic. Ne tot scriem de o săptămână, fără
să aducem vorba de nefasta excursie din Croația și, până acum, totul a părut foarte firesc. Apoi îmi amintesc: nu l-am văzut pe Alex în carne și oase de peste doi ani.
Nu l-am atins, nici nu i-am auzit vocea. Chestia asta poate fi penibilă
în multe feluri. Aproape sigur o să trecem prin câteva din ele.
Sunt entuziasmată să-l văd, firește, dar îmi dau seama că mai mult sunt îngrozită.
Trebuie să alegem un loc de întâlnire. Unul din noi trebuie să facă o sugestie. Scot harta mintală a aeroportului LAX din ciorba de vagi
amintiri, cu fiecare mochetă banală la poartă și bandă rulantă văzute în ultimii patru ani și jumătate, de când lucrez la R + R.
Dacă-i propun să ne vedem la bagaje, înseamnă că o să mergem o grămadă unul spre celălalt în tăcere, până ajungem destul de aproape cât să vorbim? Ar trebui să-l iau în brațe?
Cei din familia Nilsen nu se prea îmbrățișează între ei, spre deosebire de cei din familia Wright, celebri pentru faptul că te înșfacă, îți dau coate, te plesnesc, te ciufulesc, te storcesc și te înghiontesc, ca să își întărească explicația în orice conversație, oricât de banală ar fi ea. Atinsul îmi vine atât de firesc, încât la un moment dat, după ce l-am condus la ușă, l-am luat în brațe pe instalatorul care mi-a reparat mașina de spălat vase, clipă în care mi-a mărturisit elegant că este căsătorit, așa că l-am felicitat.
Pe vremea când eu și Alex eram foarte apropiați, ne luam mereu în brațe, dar asta se întâmpla atunci, când îl cunoșteam. Când se simțea în apele lui cu mine.
Trag valiza din compartimentul de bagaje și o împing în față, timp în care transpir pe sub puloverul subțire și sub așa-zisa codiță de cal de la ceafă.
Zborul a durat o veșnicie. De câte ori m-am uitat la ceas, aveam impresia că orele se condensaseră într-un minut, două. Mă bâțâiam pe scaunul minuscul, dornică să mă ridic, dar acum, parcă timpul compensează pentru dilatarea din timpul zborului, comprimându-se ca eu să ies într-o clipă din avion.
Am un nod în gât. Creierul parcă mi se hâțână în craniu. Intru pe poartă, mă dau din calea tuturor celor care ies din avion în urma mea și scot telefonul din buzunar. Am mâinile transpirate când încep să scriu:
„Ne vedem la bag...”
— Hei!
Mă întorc spre voce, în clipa în care posesorul ei ocolește căruciorul parcat între noi. Zâmbind. Alex zâmbește, cu ochii lui adormiți, cu geanta de laptop atârnată peste un umăr și cu căștile atârnându-i la gât, cu părul complet vraiște, dacă e să-l compari cu pantalonii gri-închis, cămașa și bocancii de piele desăvârșiți. În timp ce se apropie de mine, lasă valiza pe role în spate și mă ia în brațe.
Și e normal, atât de natural să mă ridic pe vârfuri și să-l cuprind cu
brațele de mijloc, să-mi îngrop fața în pieptul lui și să-l adulmec. Cedru, mosc, lime. Nu există ființă mai imuabilă ca Alex Nilsen.
Aceeași tunsoare bizară, același miros îngrijit și plăcut, aceeași garderobă simplă (un pic îmbunătățită totuși în timp, cu o croială și pantofi mai potriviți), același mod de a mă apăsa pe omoplați și a mă
trage în sus când ne îmbrățișăm, aproape ridicându-mă de la sol, dar fără
să strângă vreodată cât să se considere că îmi sfărâmă oasele . Mai degrabă modelare s-ar numi. O apăsare delicată din toate părțile, care ne comprimă într-o singură ființă vie, în care bat de două ori mai multe inimi decât ar trebui.
— Salut, zic, radiind la pieptul lui, iar el coboară brațele mai jos, pe mijlocul meu, strângându-mă.
— Salut, zice și sper că mi-a simțit zâmbetul din glas, cum îl aud și eu pe al lui.
În ciuda aversiunii lui față de orice manifestare afectuoasă în public, nici unul dintre noi nu-i dă drumul celuilalt prea repede și am senzația că
avem același gând: este perfect în regulă să nu ne dăm drumul necuviincios de mult timp, după ce nu ne-am îmbrățișat doi ani.
Închid ochii strâns, ca să lupt cu emoția care mă încearcă, lipindu-mi fruntea de pieptul lui. Îi alunecă brațele pe mijlocul meu și le ține acolo câteva secunde.
