— N-am vrut să faci nici o tevatură.
— N-aș fi făcut tevatură.
Se uită sceptic la mine.
— Și asta cum o numești?
— Da, bine, fie, am făcut tevatură. Dar uite. Îmi strecor mâna sub a lui și îmi întrepătrund degetele timid în ale sale. Sunt aici, cu tine, iar dacă vrei să dormi puțin, rămân trează ca să mă asigur că nu pică
avionul. Ceea ce nu se va întâmpla. Că e mai sigur decât mașina.
— Nici să conduc nu-mi place, zice.
— Știu. Dar ideea este că avionul e mai sigur. Mult mai sigur. Iar eu sunt cu tine și am mai zburat, așa că dacă avem motive de panică, o să
știu. Și îți promit că în situația aia, eu o să intru în panică și tu vei ști că e ceva în neregulă. Până atunci, te poți relaxa.
Se uită lung la mine în bezna cabinei, după care își relaxează mâna într-a mea și degetele calde și zdravene se liniștesc. În mod surprinzător, mă emoționează să-l țin de mână. Nouăzeci și cinci la sută din timp, îl văd pe Alex Nilsen cât se poate de platonic și bănuiesc că procentul la el față de mine este mai mare, însă acel 5% care rămâne este un „cum ar fi dacă”.
Nu durează prea mult, nici nu zgândăre prea tare. Planează undeva între mâinile noastre, un gând tandru, fără prea multă greutate: Cum ar fi să-l sărut? Cum m-ar atinge? Gustul i-ar fi similar cu mirosul? Nu există
om cu igienă dentară mai bună ca a lui Alex, nicidecum un gând sexy, dar sigur mai sexy decât celălalt capăt al spectrului.
Și cam până aici ajunge gândul, adică perfect, pentru că îmi place Alex mult prea mult ca să fiu cu el. În plus, suntem perfect incompatibili.
Avionul se zgâlțâie din cauza turbulențelor care trec repede și Alex mă strânge tare.
— A venit momentul să intru în panică? întreabă.
— Nu încă, răspund. Încearcă să dormi.
— Pentru că trebuie să fiu odihnit când dau ochii cu Moartea.
— Pentru că trebuie să fii odihnit când obosesc în Butchart Gardens și te pun să mă cari restul drumului.
— Știam eu că ai un motiv să mă aduci cu tine.
— Nu te-am adus să-mi fii catâr, protestez. Te-am adus să fii momeala mea. O să creezi o diversiune în timp ce alerg prin salonul hotelului Empress la ora ceaiului și șterpelesc sendvișuri și brățări neprețuite de la oaspeți.
Mă strânge de mână.
— Atunci ar fi bine să dorm.
Îl strâng și eu.
— Așa se pare.
— Trezește-mă când vine momentul să intru în panică.
— Orice-ar fi.
Își pune capul pe umărul meu și se preface că doarme. Când aterizăm, pe el o să-l doară gâtul groaznic, pe mine umărul, din cauză că
nu-mi schimb poziția, dar în clipa asta nu-mi pasă. Mă așteaptă cinci zile glorioase de călătorit cu cel mai bun prieten al meu și, în sinea mea, știu: nu se poate întâmpla mai nimic rău.
Nu a venit momentul de intrat în panică.
CAPITOLUL 9
Vara asta
— Am închiriat mașină? întreabă Alex, în timp ce ieșim din aeroport în arșiță și vânt.
— Un fel de-a zice. Îmi rod buza în timp ce scot telefonul să chem un taxi. Am făcut rost de mașină de pe un grup pe Facebook.
Alex mijește ochii și brizele induse de jetul de aer în zona de sosiri fac să i se zbată părul pe frunte.
— Habar n-am despre ce vorbești.
— Ai uitat? întreb. Ce am făcut în prima noastră excursie? La Vancouver? Când eram prea tineri ca să închiriem legal o mașină?
Se uită lung la mine.
— Mai știi grupul online de femei care călătoresc, din care fac parte de aproximativ cincisprezece ani? În care oamenii își pun apartamentele la bătaie și își închiriază mașinile? Ai uitat? A trebuit să luăm un autobuz până la marginea orașului ca să luăm mașina și să mergem cam opt kilometri pe jos cu bagajele după noi.
— Îmi aduc aminte, zice. Doar că până acum n-am stat să mă întreb de ce și-ar închiria cineva mașina unui străin.
— Pentru că foarte mulți oameni în New York vor să plece iarna și mulți oameni din Los Angeles vor să se ducă în altă parte vara. Ridic din umeri. Mașina acestei fete ar fi stat nefolosită o lună, așa că o închiriez o săptămână la șaptezeci de dolari. Trebuie doar să luăm un taxi până la ea.
