Alex îi dă 30% bacșiș și, tot drumul până în stația de autobuz, îl tachinez că se înroșea ori de câte ori se uita fata la el, iar el mă tachinează

că flirtam cu casierul din magazinul de discuri, ceea ce e drept, am făcut-o fără doar și poate.

— N-am mai văzut oraș atât de plin de flori, spun.

— Eu n-am mai văzut oraș atât de curat, spune el.

— Ne mutăm în Canada? întreb.

— Știu și eu? Canada are vreun tâlc pentru tine?

Cu tot cu autobuze și mers pe jos între stații, ne ia două ore cu totul ca să ajungem la mașina pe care am închiriat-o online prin FCC, Femei Care Călătoresc.

Sunt atât de ușurată că există – și cheile se află sub preș lângă

bancheta din spate, așa cum mi-a zis Esmeralda, proprietara mașinii –

încât încep să bat din palme când o văd.

— Uau, face Alex, mașina este plină de tâlc pentru tine.

— Da, zice: Nu-l lăsa pe Alex să conducă.

Se pleoștește și face ochii mari și sticloși, prefăcându-se rănit.

— Încetează! strig, zburând de lângă el la volan, ca și cum m-aș feri de o grenadă detonată.

— Ce să încetez?

Se apleacă să-mi arate mutra de cuțu trist.

— Nu! țip, împingându-l și agitându-mă să mă așez în dreapta, de parcă încerc să scap de un mușuroi de furnici care se revarsă din el.

Mă arunc pe locul pasagerului și el urcă liniștit la volan.

— Urăsc mutra aia, spun.

— Nu-i adevărat, răspunde Alex.

Are dreptate. Ador mutra aia ridicolă. Pe de altă parte, urăsc șofatul.

— Când o să descoperi psihologia inversă, o să fiu terminată, zic.

— Hm? zice, uitându-se pieziș, în timp ce pornește motorul.

— Nimic.

Mergem două ore spre nord, către motelul pe care l-am găsit în partea estică a insulei. Este un tărâm al minunilor, cu drumuri largi și libere, printre păduri, pe cât de vechi, pe atât de dese. În oraș nu sunt multe de făcut, dar există pădurea de sequoia, trasee de drumeție spre cascade și un Tim Hortons, la doar câțiva kilometri de motelul nostru, un restaurant mic, cât o cabană, cu pietriș în parcarea din față și un perete acoperit de frunziș învăluit în ceață în spate.

— Îmi cam place aici, spune Alex.

— Și mie îmi cam place, spun și eu.

Și nu contează că plouă toată săptămâna și că la fiecare sfârșit de drumeție suntem uzi până la piele, că găsim numai două restaurante pe care ni le permitem și trebuie să mâncăm de trei ori la fiecare dintre ele, că, încet-încet, ne dăm seama că aproape toți cei cu care ne întâlnim au în jur de șaptezeci de ani sau mai mult și este clar că suntem într-un sat de pensionari. Camera noastră de la motel este mereu umedă, nu prea avem ce face și putem tăia frunză la câini o zi întreagă la o librărie Chapters (unde luăm micul dejun și prânzul tăcuți la cafeneaua lor, în timp ce Alex citește Murakami, iar eu iau notițe pentru viitor din teancul de ghiduri Lonely Planet).

Nimic din toate astea nu are vreo relevanță. Mă gândesc toată

săptămâna că toate astea au un tâlc.

Asta vreau să fac toată viața. Să văd locuri noi. Să cunosc oameni noi.

Să încerc lucruri noi. Aici nu mă simt pierdută sau nelalocul meu. Nu trebuie să mă feresc de Linfield sau că trebuie să mă întorc cu groază la cursurile lungi și plictisitoare. Sunt ancorată doar în momentul de față.

— Nu ți-ar plăcea să fie mereu așa? îl întreb pe Alex.

Ridică ochii din carte la mine, zâmbind în colțul gurii.

— N-aș mai avea timp de citit.

— Și dacă îți promit că te duc la librărie în fiecare oraș? O să vrei să

te lași de scoală și să trăiești într-o dubă cu mine?

Înclină capul într-o parte în timp ce cumpănește.

— Probabil că nu, răspunde, lucru care nu mă surprinde din

nenumărate motive, printre care faptul că lui Alex îi plac atât de mult cursurile, încât deja caută programe de specializare în engleză, pe când eu mă zbat să termin numai cu note de opt.

— Ei, trebuia să încerc, oftez.

Alex lasă cartea din mână.

— Uite cum facem. Îti ofer vacanțele mele de vară. Îți țin această ușă

larg deschisă și mergem oriunde vrei, numai să ne permitem.

— Pe bune? întreb nesigură.

— Promit.

Întinde mâna și batem palma, după care rânjim câteva clipe, ca și cum am fi semnat un contract semnificativ care ne-ar putea schimba viața.

În penultima zi, mergem prin liniștea din Cathedral Grove chiar în momentul în care răsare soarele, revărsând un soi de ploaie de lumină

aurie peste pădure, iar când plecăm, mergem cu mașina drept într-un orășel pe nume Coombs, unde principala atracție este o mână de căsuțe cu acoperiș de iarbă pe care paște o turmă de capre. Le facem poze, ne băgăm mutrele în locul capetelor decupate din corpurile caprelor de carton pictate grosolan și petrecem două ore de lux rătăcind printr-o piață plină de mostre de fursecuri, bomboane și gemuri.

În ultima zi plină a excursiei, traversăm insula până la Tofino, peninsula pe care am fi stat dacă nu am fi încercat să economisim fiecare bănuț în parte. Îi fac o surpriză lui Alex și cumpăr bilete (poate îngrijorător de ieftine) pentru hidrotaxiul care ne duce pe insula despre care am citit.