— Știi, zice el, cel mai probabil, hărțuitorii tăi au terminat deja liceul.
— N-ai de unde ști, răspund eu.
Se uita spre mine sobru și cu gura încordată.
— Vrei să le tăbăcesc fundul?
Oftez.
— Nu, este prea târziu. Adică, acum au toți copii cu ochelari din cei simpatici, gigantici, de bebeluș și majoritatea l-au găsit pe Iisus sau au început o afacere din cele ciudate, piramidale și vând strugurel.
Se uită la mine, rumen de la soare.
— Dacă te răzgândești, nu trebuie decât să-mi spui.
Sigur că Alex știe totul despre anii mei dificili la Linfield, dar, pe cât se poate, aleg să nu-mi aduc aminte de ei. Întotdeauna am preferat versiunea pe care o scoate Alex din mine decât cea care eram în orașul de baștină. Această Poppy se simte în siguranță pe lumea asta pentru că se află și el în ea, iar el, acolo unde chiar contează, seamănă cu mine.
Totuși, a avut parte de o experiență cu totul diferită la West Linfield decât am avut eu la școala geamănă. Cu certitudine, l-a ajutat faptul că
făcea sport – baschet, atât pentru școală, cât și în liga extrașcolară a bisericii familiei sale – și era chipeș, dar el a insistat tot timpul că cel mai important era că era destul de tăcut ca să treacă mai degrabă drept misterios decât ciudat.
Poate dacă ai mei nu ar fi încurajat atât de mult fiecare latură a individualismului meu și al fraților mei, aș fi avut mai mult noroc. Erau copii care făceau față respingerii devenind mai agreabili, ca Prince și Parker la gimnaziu, găsind punctele în care se potriveau personalitățile lor cu ale celorlalți.
Și mai erau cei ca mine, care au pătimit din pricina falsei impresii că, în cele din urmă, Colegii Mei nu doar că mă vor tolera, ci mă vor și respecta pentru că sunt eu însămi.
Nimic nu-i deranjează mai mult pe unii decât cineva care pare că nu dă doi bani dacă îl placi sau nu. O fi ranchiuna: „Mă pliez ca să fie bine pentru toată lumea, să respect regulile, tu de ce n-o faci? Ar trebui să-ți pese”.
Sigur, în sinea mea, îmi păsa. Foarte mult. Probabil ar fi fost mai bine dacă plângeam pe față la școală, în loc să ignor insultele și să plâng mai târziu în pernă. Ar fi fost mai bine dacă, după ce și-au bătut joc de mine prima dată, din pricina salopetei evazate pe care cususe mama petice brodate, nu aș fi continuat să o port cu fruntea sus, de zici că eram o Ioana D'Arc la unsprezece ani, dispusă să mor pentru blugii mei.
Ideea era că Alex știuse atunci cum să intre în joc, pe când eu mă
simțeam de multe ori ca și cum citisem invers manualul de instrucțiuni, care mai era și în flăcări.
Când eram împreună însă, jocul nici nu exista. Restul lumii se pierdea până credeam că așa stăteau lucrurile de fapt. Ca și cum nu fusesem nicicând fata care se simțise întru totul singură, neînțeleasă și că
doar așa fusesem: cunoscută, iubită, cu totul acceptată de Alex Nilsen.
Când ne-am cunoscut, nu voisem să mă vadă ca fiind Poppy din Linfield – nu eram sigură cum ar schimba asta dinamica lumii noastre în doi, odată ce permitem anumitor elemente să se strecoare în ea. Încă îmi amintesc seara în care i-am povestit în sfârșit totul. Ultima seară de cursuri în primul an, ne întorseserăm pe trei cărări de la o petrecere la
căminul lui și remarcaserăm că plecase deja colegul lui de cameră acasă.
așa că am împrumutat un tricou și niște pături de la Alex și am dormit pe patul liber din camera lui.
Cred că de la opt ani nu mai dormisem așa la cineva: genul de noapte în care trăncănești, cu ochii închiși, până adormi în mijlocul propoziției.
Ne-am spus totul atunci, lucruri pe care evitaserăm să le discutăm.
Alex mi-a spus că murise mama lui, că tatăl lui nu mai ieșise cu lunile din pijama, că el le făcea fraților lui sendvișuri cu unt de arahide și că
învățase să facă lapte praf pentru bebeluși.
Timp de doi ani, ne-am distrat împreună foarte mult, dar, în acea noapte, a fost ca și cum în inima mea s-a deschis un cu totul alt sertar, acolo unde înainte nu existase nimic.
Și, pe urmă, m-a întrebat ce s-a întâmplat la Linfield, de ce eram mereu îngrozită să mă întorc vara și ar fi trebuit să mă simt stânjenită să
dau glas micilor mele suferințe după tot ce-mi povestise el, numai că
Alex avea un mod de a nu mă face niciodată să mă simt măruntă sau meschină.
Era așa de târziu, că se făcuse dimineață, orele acelea când ți se pare că îți poți dezvălui secretele în siguranță. Așa că i-am povestit tot, începând din clasa a șaptea.
Despre neplăcutul aparat dentar, despre guma de mestecat pe care mi-a pus-o Kim Leedle în păr și tunsoarea castron care a urmat.
Tensiunile au crescut când Kim a spus întregii clase că acela care vorbește cu mine nu va fi invitat la petrecerea de ziua ei. Care venea peste mai bine de cinci luni, cu toate că promitea să merite așteptarea, datorită
toboganului din piscină și a cinematografului din pivniță.
Apoi, în clasa a noua, odată ce stigma a fost dată uitării și mi-au crescut sânii practic peste noapte, a urmat o perioadă de trei luni în care am fost O Bunăciune. Asta până m-a sărutat Jason Stanley din senin și a reacționat la nepăsarea mea spunând tuturor că i-am supt-o în debaraua omului de serviciu fără să mi-o ceară.
Toată echipa de fotbal m-a strigat Porny Poppy timp de un an pe urmă. Nu voia nimeni să fie prieten cu mine. Și a venit clasa a zecea, cea mai nasoală dintre toate.
A început bine, pentru că cel mic dintre cei doi frați ai mei era în
ultimul an și dispus să își împartă grupul de prieteni de cinema cu mine, numai că asta a ținut până când am făcut petrecere în pijama de ziua mea și am aflat ce părere jalnică aveau toți despre părinții mei. Mi-am dat seama repede că nu-mi plăceau prietenii mei atât cât credeam.
Îi spusesem lui Alex și cât de mult țineam la familia mea, cât îmi venea să-i protejez, dar cum și cu ei mă simțeam uneori singură. Toți ceilalți erau favoritul cuiva. Mama și tata. Parker și Prince. Până și câinii husky erau pereche, pe când terrierul corcit și pisica își petreceau zilele ghemuindu-se împreună într-un petic de soare. Înainte de Alex, familia era cea unde-mi găseam locul, dar chiar și cu ei, eram cumva piesa în plus, acel cui de rezervă din pachetele de la IKEA care vine cu biblioteca, doar ca să te treacă toate apele. De când terminasem liceul, nu voiam decât să mă dezbar de senzația aceea, de persoana aceea.
Și i-am spus toate astea, mai puțin că simțeam că lângă el îmi era locul, pentru că și după doi ani de prietenie, părea un pic cam mult. Când am terminat, am crezut că în sfârșit adormise, dar după câteva clipe, s-a întors pe o parte, m-a privit pe întuneric și a spus încet:
