Șoferul ne lasă pe o stradă cu case de stuc înconjurate de iasomie în Highland Park și, când coborâm pe asfaltul încins, Nevestica și Bărbățelul ne fac cu mâna, luându-și la revedere cu drag. În clipa în care dispare taxiul din fața ochilor noștri, Alex îmi dă drumul la mână și eu caut numărul casei, dând din cap spre un gard vopsit în roșu, pătat de vreme.
— Aici.
Alex deschide poarta și intrăm în curte, unde găsim o mașină break albă pe alee, cu vopseaua luată și ruginită toată.
— Așa, zice Alex, uitându-se lung la ea. Șaptezeci de dolari.
— Poate am dat cam mult pe ea.
Plec capul pe lângă roata din stânga față, pipăind să găsesc cutia magnetică în care Sasha, ceramista, zicea că pune cheia. Ăsta-i primul loc în care aș căuta cheia de rezervă dacă aș fura mașina.
— Cred că nu merită să te apleci atât ca să furi mașina asta, zice Alex în timp ce scot cheia și mă îndrept de spate. Ocolește mașina prin spate și citește pe portbagaj: Ford Aspire.
Râd și descui portierele.
— În fond, „aspirațional” este marca R+R.
— Ia! Alex scoate telefonul și face un pas în spate. Să-ți fac o poză cu ea.
Deschid portiera și îmi sprijin piciorul pozând. Atunci, Alex dă să se așeze pe vine.
— Nu, Alex! Nu de jos.
— Scuze, zice. Am uitat ce ciudată ești la poze.
— Eu sunt ciudată? Faci poze ca un tată cu iPadul. Dacă ai purta ochelari pe vârful nasului și tricou cu UC Bearcats, n-ar fi nici o diferență.
Se dă în spectacol ridicând telefonul cât poate de sus.
— C e ? Acum tragem cadrul din unghiul emo, care era la modă la începutul anilor 2000? Găsește și tu o cale de mijloc, îi spun.
Alex își dă ochii peste cap și bombăne, dar face câteva poze de la o înălțime seminormală, după care vine să mi le arate. Icnesc pe bună
dreptate când văd ultima poză și îl apuc de braț la fel cum o fi făcut el cu vecina octogenară din avion.
— Ce-i? face.
— Ai modul portret.
— Da, confirmă.
— Și l-ai și folosit, subliniez.
— Da.
— Deci știi cum se folosește modul portret, spun, încă șocată.
— Ha-ha.
— Cum de știi să folosești modul portret? Te-a învățat nepotul tău, când a venit acasă de Ziua Recunoștinței?
— Uau, face impasibil. Cât mi-a lipsit asta!
— Îmi pare rău, îmi pare rău, spun. Sunt impresionată. Te-ai schimbat. Mă grăbesc să adaug: Nu e de rău! Adică, nu ești genul căruia-i place schimbarea.
— Poate că acum sunt, spune.
Îmi încrucișez brațele.
— Te mai scoli zilnic la cinci și jumătate să faci sport?
Ridică din umeri.
— Asta-i disciplină, nu frică de schimbare.
— La aceeași sală? întreb.
— Da.
— Cea care crește prețurile la fiecare șase luni? Și de fiecare dată
pune același CD cu muzică de meditație New Age? Sala de care te plângeai acum doi ani?
— Nu mă plângeam, răspunde. Doar că nu văd cum ar trebui să te motiveze pe banda de alergat. Mă gândeam. Cumpăneam.
— Oricum îți iei muzica ta – ce contează ce muzică pun ei în boxe?
Ridică din umeri și îmi ia cheia mașinii din mână, ocolind Fordul să
