— Canada, a spus Alex.
M-am uitat la el și am izbucnit într-un râs binedispus și extenuat, care i-a declanșat tipica mâhnire.
— Primele trei destinații de vacanță la tine, am spus, întinsă pe covor, sunt două eseuri și cea mai apropiată țară de noi.
— E mai convenabilă decât Parisul, a spus serios.
— Păi, tocmai asta contează când visezi cu ochii deschiși.
A suspinat.
— Și izvorul termal despre care citeai? Cel din pădurea tropicală? În Canada se află.
— Vancouver Island, am spus, încuviințând. De fapt, pe o insulă mai mică.
— Acolo aș merge, a spus, dacă partenera mea de călătorie nu ar fi așa nesuferită.
— Alex, aș merge bucuroasă cu tine la Vancouver Island. Mai ales dacă restul opțiunilor presupun să mă uit la tine cum îți faci temele.
Mergem vara viitoare.
Alex s-a întins lângă mine.
— Și Parisul?
— Parisul poate aștepta, am răspuns. Nici măcar nu ne permitem Parisul.
A surâs.
— Poppy, abia ne permitem hotdogul săptămânal.
Dar acum, câteva luni mai târziu, după un semestru în care am preluat fiecare tură posibilă la slujbele din campus – Alex la bibliotecă, eu la mesagerie –, am pus deoparte suficient pentru această cursă foarte ieftină (cu tot cu două escale) și mor de nerăbdare în timp ce ne îmbarcăm în sfârșit.
Numai că, în clipa în care decolăm și se sting luminile, intervine oboseala și mă trezesc moțăind cu capul pe umărul lui Alex, lăsând bale pe cămașa lui și trezindu-mă brusc când survine o turbulență care face avionul să cadă ușor în gol, iar ca atare, Alex îmi trage un cot în față, din
greșeală.
— Futu-i! icnește, în timp ce mă îndrept brusc, ținându-mă de obraz.
Futu-i!
I s-au albit articulațiile pe cotiere și respiră superficial.
— Ti-e frică de avion? îl întreb.
— Nu! șoptește, atent la confortul pasagerilor care dorm, chiar și când este cuprins de panică. Mi-e frică de moarte.
— N-o să mori, îi promit.
Avionul își intră în ritm, dar se aprinde lumina pentru centura de siguranță și Alex strânge brațul scaunului de zici că a sucit cineva avionul cu susul în jos ca să ne scuture din el.
— Nu-i a bună, zice. A sunat de parcă s-a rupt avionul în două.
— Așa face cotul tău când mă lovește în față.
— Ce?
Se uită la mine. Cele două expresii pe care le afișează sunt de mirare și dezorientare.
— M-ai lovit în față! îi zic.
— Futu-i! Scuze. Pot să văd? Îmi iau mâna de pe obrazul care-mi pulsează și Alex se apleacă, cu degetele suspendate deasupra pielii. Își retrage mâna fără să mă atingă. N-arată rău. Să vedem dacă poate să ne aducă o însoțitoare de zbor niște gheață.
— Bună idee, zic. O chemăm și îi spunem că mi-ai tras una în față, dar sunt sigură că a fost din greșeală și că nu e vina ta – ai fost luat prin surprindere și...
— Aoleu, Poppy, chiar îmi pare rău, adaugă.
— Nu-i nimic. Nu doare așa tare. Îi dau un cot în cot. De ce nu mi-ai zis că ti-e frică de avion?
— Nu știam.
— Adică?
Își sprijină capul de tetieră.
— E prima dată când zbor.
— Ah... Mi se strânge stomacul de vinovăție. Aș vrea să-mi fi spus.
