Îmi răspunde printr-un gif cu un urs dansând și deschid mesajul de la mama.
O mare îmbrățișare și o pupătură de la mine pentru Alex :), scrie, fără să
folosească emoticonul pentru smiley. Uită mereu cum se folosesc emoticoanele și își pierde imediat răbdarea când încerc să-i arăt.
— Pot să le scriu ca atare! insistă.
Ai mei? Nu se dau în vânt după schimbare.
Să-i pun și mâna pe fund? îi răspund.
Doar dacă ești de părere că ajută, zice ea. M-am săturat să tot aștept nepoți.
Îmi dau ochii peste cap și ies din mesagerie. Mama l-a adorat din prima zi pe Alex, cel puțin pentru că s-a întors în Linfield și ea speră că
ne vom trezi într-o bună zi și ne vom da seama că suntem îndrăgostiți unul de altul și mă voi întoarce și eu acasă și o să rămân una-două
însărcinată. Tata, pe de altă parte, este om iubitor, dar care îl intimidează
și îl îngrozește pe Alex atât de mult, încât niciodată nu si-a trădat adevărata personalitate dacă era în aceeași cameră cu tata.
Este robust și are o voce puternică, oarecum îndemânatic, la fel ca mulți bărbați din generația lui, și are tendința să pună întrebări directe, așa de nepotrivite, că sunt aproape deplasate. Nu pentru că așteaptă un anume răspuns, ci fiindcă este curios și nu prea conștientizează.
Nu este totodată, asemenea tuturor membrilor familiei Wright, deloc priceput să-și moduleze vocea. Când strigă mama: „Ai gustat strugurii ăștia care zici că-s vată de zahăr? O, ce-o să-ți mai placă! Stai să-ți spăl! A, stai să spăl un castron mai întâi. O, nu, toate castroanele noastre sunt la frigider cu resturi acoperite cu celofan – na, ia și tu cu mâna!” un străin ar fi oarecum copleșit, dar când i se zbârcește fruntea tatei și aruncă în aer o întrebare de genul „Ai votat la ultimele alegeri locale?” ai toate șansele să simți că tocmai ai fost îmbrâncit în camera de interogare, cu un criminal tocmit pe sub masă de FBI.
Prima dată când m-a luat Alex de la ai mei, ca să mergem la karaoke, în prima vară a prieteniei noastre, am încercat să-l protejez de familie și casă, atât de dragul lui, cât și de-al meu.
Până la sfârșitul primului drum împreună spre casă, știam destule despre el cât să înțeleg că dacă intra în căsuța noastră ticsită cu bibelouri, rame de tablouri prăfuite și păr de câine, ar fi fost ca un vegetarian în vizită la abator.
Nu voiam să se simtă stânjenit, firește, dar în aceeași măsură nu voiam să-mi judece familia. Așa dezordonați, bizari, zgomotoși și direcți cum erau, părinții mei erau grozavi și învățasem în moduri neplăcute că
nu asta vedeau oamenii când intrau în casa noastră.
Așa că i-am spus lui Alex că ne vedem în fața casei, dar nu-i dădusem de înțeles că este important, iar Alex – doar era Alex Nilsen –
venise oricum la ușă, ca un fotbalist care ieșea cu o fată în anii ’50, hotărât să se prezinte părinților mei, ca să „nu își facă griji” că plec în lume cu un străin.
Am auzit soneria și am luat-o la fugă să împiedic dezastrul, dar în papucii mei de modă veche, cu pene roz, nu am fost suficient de rapidă.
Până să ajung la parter, Alex stătea în holul de la intrare între două
turnuri de containere de depozitare unul peste altul, lovit constant de cozile a doi husky corciți, foarte bătrâni și prost crescuți, timp în care era urmărit din toate părțile de privirile familiei în poze penibile.
În clipa în care am virat în viteză pe lângă scară, deja răsuna vocea tatei:
— De ce ne-am face griji că umblă cu tine? Și apoi: Și când zici că
„umblați împreună” vrei să zici că vă...?
— Nu! l-am întrerupt, trăgându-l de zgardă pe Rupert, câinele mai pătimaș, înainte să înceapă să și-o tragă cu piciorul lui Alex. Nu
„umblăm împreună”. Nu în felul ăsta. Și sigur nu-i cazul să vă faceți griji.
Alex conduce foarte încet.
— Asta voiam să zic, s-a bâlbâit el. Adică, nu de viteză. Conduc... la limita legală. Voiam să zic că nu este cazul să vă faceți griji.
Tata s-a încruntat. Alex a pălit pe loc și nu știam dacă era mai intimidat de tata sau de stratul de praf vizibil pe plintele din hol, pe care, sincer, nu-l remarcasem până atunci.
— Tată, ai văzut mașina lui Alex? am întrebat iute, ca să-i distrag atenția. E foarte veche. Ca și telefonul lui. Alex nu și-a schimbat telefonul de... cam șapte ani.
Alex s-a făcut ca sfecla, în timp ce tata s-a relaxat, curios și mulțumit.
— Zău?
Totuși, și după atâția ani, îmi amintesc extrem de clar privirea pe care mi-a aruncat-o Alex, sperând să găsească răspunsul corect. L-am încurajat, încuviințând subtil.
— Da... a răspuns, iar tata i-a tras o palmă peste umăr, atât de tare, încât Alex a tresărit.
Tata a rânjit fără să se abțină, cu toată gura.
— Mai bine repari decât să înlocuiești!
— Ce să înlocuiești? a strigat mama din bucătărie. S-a stricat ceva?
Cu cine vorbești? Poppy? Vrea cineva covrigi în sos de ciocolată? Fir-ar să fie, stați să caut o farfurie curată...
După ce ne-am luat la revedere timp de douăzeci de minute și am izbutit în sfârșit să ajungem la mașina lui Alex, n-a zis despre tărășenie
