— Cum a fost zborul? întreabă.
Mă desprind de el doar cât să mă uit în ochii lui.
— Cred că am avut la bord niște viitori cântăreți de operă de talie mondială. La tine cum a fost?
Pierde controlul asupra delicatului zâmbet și rânjește cu toată gura.
— Era s-o sperii de moarte pe vecina mea în timpul unei turbulențe, zice. Am prins-o de mână din greșeală.
Mă apucă un râs isteric și rânjește și mai larg, strângându-mă mai bine.
„Alex cel Gol-Goluț”, îmi spun, înainte să alung gândul. Chiar ar fi trebuit să-i găsesc mai demult o descriere mai adecvată acestei versiuni a lui.
Ca și cum mi-ar citi gândurile și s-ar îngrozi pe măsură, își înfrânează zâmbetul și îmi dă drumul, făcând și un pas înapoi.
— Ai de luat vreun bagaj? întreabă, apucând și mânerul valizei mele
cu a lui.
— O iau eu, spun.
— Nu mă deranjează, zice el.
În timp ce ne îndepărtăm de poartă și mă țin după el, nu mă pot abține să nu-l privesc. Fascinată că e aici. Fascinată că arată la fel.
Fascinată că totul este real.
Îmi aruncă o privire din mers, schimonosindu-și gura. Unul din lucrurile mele preferate la moaca lui Alex este dintotdeauna felul în care îngăduie existența a două trăiri diferite în același timp și cât de lizibile mi-au devenit aceste trăiri.
Chiar acum, acea grimasă a gurii se traduce atât prin „amuzat”, cât și prin „oarecum precaut”.
— Ce-i? întreabă, cu un ton care confirmă.
— Ești așa... înalt, răspund.
Este și bine-facut, dar orice comentariu în acest sens îl stânjenește, de parcă un corp de atlet ar fi cine știe ce hibă la personalitate. Pentru el o fi.
Vanitatea este unul dintre lucrurile pe care a învățat din familie să le ocolească. În vreme ce mama lăsa mesaje cu carioca lavabilă pe oglinda băii: „Bună dimineața, zâmbet frumos. Salutare, brațe și picioare puternice. O zi bună, superbă burtică ce-mi hrănește iubita fiică”. Parcă
încă mai aud câteodată cuvintele acelea când ies din duș și stau în fața oglinzii, pieptănându-mă: „Bună dimineața, zâmbet frumos. Salutare, brațe și picioare puternice. O zi bună superbă burtică ce mă hrănește”.
— Te holbezi la mine pentru că sunt înalt? întreabă Alex.
— Foarte înalt, răspund, ca și cum de data asta l-am lămurit.
Îmi vine mai ușor decât să spun „Mi-a fost dor de tine, zâmbet frumos. Mă bucur să vă văd, brațe și picioare puternice. Mulțumesc, abdomen înfricoșător de plat că o hrănești pe ființa asta pe care o iubesc așa de mult”.
Alex rânjește de zici că o să-i plesnească gura în timp ce-mi susține privirea.
— Și eu mă bucur să te văd, Poppy.
CAPITOLUL 8
Acum zece veri
Acum un an, când l-am cunoscut pe Alex Nilsen în fața căminului meu, cu șase sacoșe de rufe murdare în mână, n-aș fi zis că o să mergem vreodată în vacanță împreună.
Totul a început cu mesaje sporadice în urma drumului cu mașina spre orașul de baștină – poze neclare cu cinematograful din Linfield, în timp ce trecea cu mașina pe lângă el, însoțite de textul „nu uita să te vaccinezi” sau un cadru cu un teanc de zece tricouri pe care le găsisem la supermarket, sub care scriam „cadou de ziua ta” – dar, după trei săptămâni, am trecut la telefoane și întâlniri. Ba chiar l-am convins să
vadă un film la Cineplex, cu toate că a stat tot timpul suspendat deasupra scaunului, ca să nu se atingă de nimic.
Până la sfârșitul verii, ne înscriseserăm împreună la două cursuri de bază, unul de mate și unul de știinte, iar în majoritatea serilor, Alex venea la căminul meu sau mă duceam eu la al lui, ca să ne batem capul cu temele. Bonnie, fosta mea colegă de cameră, se mutase oficial cu sora ei și eu împărțeam camera cu Isabel, studentă la Medicină, care câteodată se uita peste umărul meu și al lui Alex și ne corecta lucrările, în timp ce ronțăia țelină, mâncarea ei preferată.
Alex ura matematica pe cât o uram și eu, dar ținea la orele de engleză și consacra câteva ore pe seară lecturilor, timp în care, pe jos, lângă el, eu răsfoiam bloguri de călătorie și fițuici cu bârfe despre celebrități. Cursurile mele erau toate la fel de plictisitoare, dar în serile în care mă plimbam cu Alex prin campus cu cănile de ciocolată fierbinte sau în weekenduri, când rătăceam prin oraș în căutarea celui mai bun hotdog, cafea sau falafel, eram mai fericită ca oricând. Îmi plăcea la oraș, înconjurată de artă, mâncare, zgomot și oameni noi, destul cât să fie suportabilă partea cu școala.
Într-o seară târziu, când se aduna zăpada pe pervaz și stăteam cu Alex întinși pe covor și învățam pentru examen, am început să
enumerăm locuri în care am fi vrut să fim de fapt.
— Paris, am spus eu.
— Aș lucra la examenul de an pentru literatură americană, a spus Alex.
— Seul, am spus eu.
— Aș lucra la examenul de an pentru introducere în nonficțiune, a spus Alex.
— Sofia, Bulgaria, am spus eu.
