— Nu-i o regulă, zice. Ar trebui să mergem. Vara asta cândva.
— Bine, zic, la fel de mirată de invitație pe cât că o primesc. Ar fi haios.
— Bine, zice. Mișto.
Așa că avem deja două planuri. Cred că înseamnă că suntem prieteni. Într-un fel. Din senin, se apropie în viteză o mașină de noi. Alex, aparent netulburat, semnalizează să se dea din cale. De câte ori m-am uitat la vitezometru, o menținea exact la limita permisă și asta nu o să se schimbe pentru un nenorocit care-i stă în fund.
Trebuia să-mi dau seama că este un șofer precaut. Dar na, uneori, când îți dai cu presupusul despre oameni, te poți înșela amarnic.
În timp ce ultimele dâre lipicioase și orbitoare ale orașului Chicago se fac nevăzute în urmă și câmpurile însetate din Indiana se ridică de o parte și de alta a mașinii, playlistul meu de condus trece fără sens de la Beyonce la Neil Young, de la Sheryl Crow, la LCD Soundsystem.
— Ție chiar îți place totul! mă tachinează Alex.
— Mai puțin alergatul, Linfield și pantalonii kaki, zic.
Își ține geamul închis, eu pe al meu deschis și părul mi se face vâlvoi în timp ce zburăm pe drumurile rurale întinse, iar vântul bate așa tare, că
abia deslusesc vocea stridentă a lui Alex care cântă „Alone” a trupei Heart, până ajunge la notele înalte ale refrenului și cântăm împreună atât de fals, dând din brațe, cu mutrele contorsionate în bâzâitul boxelor vechi ale mașinii.
În acel moment, este atât de teatral, de înfocat, de absurd, că parcă
mă uit la cineva întru totul diferit de băiatul blând și manierat pe care l-am cunoscut sub globurile luminoase în prima săptămână.
Mă gândesc că poate Tăcutul Alex este un soi de haină pe care o îmbracă înainte să iasă pe ușă. Poate ăsta este Alex cel Gol-Golut.
Bine, o să găsesc altă poreclă. Ideea este că începe să-mi placă
versiunea asta.
— Și călătoritul? întreb în pauza dintre piese.
— Ce-i cu el?
— Îți place sau nu-ți place?
Închide gura și linia buzelor i se îndreaptă în timp ce cumpănește.
— Greu de zis, răspunde. Nu prea am fost nicăieri. Am citit mult
despre tot felul de locuri, dar încă nu am văzut nici unul.
— Nici eu, spun. Nu încă.
Se mai gândește puțin.
— Îmi place, zice. Cred că-mi place.
— Mda. Încuviințez. Și mie.
CAPITOLUL 6
Vara asta
Intru hotărâtă în biroul Swapnei a doua zi, plină de energie, în pofida nopții lungi pe care am petrecut-o făcând schimb de mesaje cu Alex. Îi așez cafeaua pe birou, Americano cu gheață, iar ea ridică privirea speriată din versiunile de layout pe care le aprobă pentru numărul din toamnă.
— Palm Springs, zic.
Preț de o clipă, mirarea îi rămâne pe chip, înainte să-și ridice colțurile buzelor ascuțite într-un zâmbet. Se reazemă de spătar, încrucișându-și brațele perfect tonificate la pieptul rochiei negre de comandă, iar lumina din plafon se reflectă în inelul ei de logodnă, astfel încât rubinul titanic din centrul său sclipește fantastic.
— Palm Springs, repetă ea. Peren. Se gândește o clipă, apoi dă din mână. Adică este deșert, sigur, dar în ce privește R + R, nu prea există loc mai recreativ sau mai relaxant decât în Statele Unite continentale.
— Exact, confirm eu, de parcă exact la asta mă gândisem și eu.
În realitate, alegerea mea nu are nimic de-a face cu ce și-ar dori R + R.
ci doar cu David Nilsen, fratele mai mic al lui Alex, respectiv omul care urmează să se căsătorească pe vremea asta, săptămâna următoare, cu dragostea vieții lui.
În Palm Springs, California.
M-a încurcat puțin, pentru că nu mă așteptasem ca Alex să aibă
programată deja o excursie săptămâna următoare: locul în care se va ține nunta fratelui său.
Mi-a căzut cerul în cap când mi-a spus, dar i-am zis că înțeleg și l-am rugat să-l felicite pe David, după care am lăsat telefonul din mână
bănuind că discuția s-a încheiat.
Dar nu, după încă două ore în care am schimbat mesaje, am tras aer adânc în piept și i-am propus să-și prelungească șederea de trei zile cu alte câteva, cu mine, într-o vacanță finanțată de R + R. Nu numai că a fost de acord, ci m-a invitat să rămân și la nuntă după aceea.
