— O iau eu, spun.

— Nu mă deranjează, zice el.

În timp ce ne îndepărtăm de poartă și mă țin după el, nu mă pot abține să nu-l privesc. Fascinată că e aici. Fascinată că arată la fel.

Fascinată că totul este real.

Îmi aruncă o privire din mers, schimonosindu-și gura. Unul din lucrurile mele preferate la moaca lui Alex este dintotdeauna felul în care îngăduie existența a două trăiri diferite în același timp și cât de lizibile mi-au devenit aceste trăiri.

Chiar acum, acea grimasă a gurii se traduce atât prin „amuzat”, cât și prin „oarecum precaut”.

— Ce-i? întreabă, cu un ton care confirmă.

— Ești așa... înalt, răspund.

Este și bine-facut, dar orice comentariu în acest sens îl stânjenește, de parcă un corp de atlet ar fi cine știe ce hibă la personalitate. Pentru el o fi.

Vanitatea este unul dintre lucrurile pe care a învățat din familie să le ocolească. În vreme ce mama lăsa mesaje cu carioca lavabilă pe oglinda băii: „Bună dimineața, zâmbet frumos. Salutare, brațe și picioare puternice. O zi bună, superbă burtică ce-mi hrănește iubita fiică”. Parcă

încă mai aud câteodată cuvintele acelea când ies din duș și stau în fața oglinzii, pieptănându-mă: „Bună dimineața, zâmbet frumos. Salutare, brațe și picioare puternice. O zi bună superbă burtică ce mă hrănește”.

— Te holbezi la mine pentru că sunt înalt? întreabă Alex.

— Foarte înalt, răspund, ca și cum de data asta l-am lămurit.

Îmi vine mai ușor decât să spun „Mi-a fost dor de tine, zâmbet frumos. Mă bucur să vă văd, brațe și picioare puternice. Mulțumesc, abdomen înfricoșător de plat că o hrănești pe ființa asta pe care o iubesc așa de mult”.

Alex rânjește de zici că o să-i plesnească gura în timp ce-mi susține privirea.

— Și eu mă bucur să te văd, Poppy.

CAPITOLUL 8

Acum zece veri

Acum un an, când l-am cunoscut pe Alex Nilsen în fața căminului meu, cu șase sacoșe de rufe murdare în mână, n-aș fi zis că o să mergem vreodată în vacanță împreună.

Totul a început cu mesaje sporadice în urma drumului cu mașina spre orașul de baștină – poze neclare cu cinematograful din Linfield, în timp ce trecea cu mașina pe lângă el, însoțite de textul „nu uita să te vaccinezi” sau un cadru cu un teanc de zece tricouri pe care le găsisem la supermarket, sub care scriam „cadou de ziua ta” – dar, după trei săptămâni, am trecut la telefoane și întâlniri. Ba chiar l-am convins să

vadă un film la Cineplex, cu toate că a stat tot timpul suspendat deasupra scaunului, ca să nu se atingă de nimic.

Până la sfârșitul verii, ne înscriseserăm împreună la două cursuri de bază, unul de mate și unul de știinte, iar în majoritatea serilor, Alex venea la căminul meu sau mă duceam eu la al lui, ca să ne batem capul cu temele. Bonnie, fosta mea colegă de cameră, se mutase oficial cu sora ei și eu împărțeam camera cu Isabel, studentă la Medicină, care câteodată se uita peste umărul meu și al lui Alex și ne corecta lucrările, în timp ce ronțăia țelină, mâncarea ei preferată.

Alex ura matematica pe cât o uram și eu, dar ținea la orele de engleză și consacra câteva ore pe seară lecturilor, timp în care, pe jos, lângă el, eu răsfoiam bloguri de călătorie și fițuici cu bârfe despre celebrități. Cursurile mele erau toate la fel de plictisitoare, dar în serile în care mă plimbam cu Alex prin campus cu cănile de ciocolată fierbinte sau în weekenduri, când rătăceam prin oraș în căutarea celui mai bun hotdog, cafea sau falafel, eram mai fericită ca oricând. Îmi plăcea la oraș, înconjurată de artă, mâncare, zgomot și oameni noi, destul cât să fie suportabilă partea cu școala.

Într-o seară târziu, când se aduna zăpada pe pervaz și stăteam cu Alex întinși pe covor și învățam pentru examen, am început să

enumerăm locuri în care am fi vrut să fim de fapt.

— Paris, am spus eu.

— Aș lucra la examenul de an pentru literatură americană, a spus Alex.

— Seul, am spus eu.

— Aș lucra la examenul de an pentru introducere în nonficțiune, a spus Alex.

— Sofia, Bulgaria, am spus eu.

— Canada, a spus Alex.

M-am uitat la el și am izbucnit într-un râs binedispus și extenuat, care i-a declanșat tipica mâhnire.

— Primele trei destinații de vacanță la tine, am spus, întinsă pe covor, sunt două eseuri și cea mai apropiată țară de noi.

— E mai convenabilă decât Parisul, a spus serios.

— Păi, tocmai asta contează când visezi cu ochii deschiși.

A suspinat.

— Și izvorul termal despre care citeai? Cel din pădurea tropicală? În Canada se află.

— Vancouver Island, am spus, încuviințând. De fapt, pe o insulă mai mică.

— Acolo aș merge, a spus, dacă partenera mea de călătorie nu ar fi așa nesuferită.

— Alex, aș merge bucuroasă cu tine la Vancouver Island. Mai ales dacă restul opțiunilor presupun să mă uit la tine cum îți faci temele.

Mergem vara viitoare.

Alex s-a întins lângă mine.

— Și Parisul?

— Parisul poate aștepta, am răspuns. Nici măcar nu ne permitem Parisul.

A surâs.

— Poppy, abia ne permitem hotdogul săptămânal.

Dar acum, câteva luni mai târziu, după un semestru în care am preluat fiecare tură posibilă la slujbele din campus – Alex la bibliotecă, eu la mesagerie –, am pus deoparte suficient pentru această cursă foarte ieftină (cu tot cu două escale) și mor de nerăbdare în timp ce ne îmbarcăm în sfârșit.

Numai că, în clipa în care decolăm și se sting luminile, intervine oboseala și mă trezesc moțăind cu capul pe umărul lui Alex, lăsând bale pe cămașa lui și trezindu-mă brusc când survine o turbulență care face avionul să cadă ușor în gol, iar ca atare, Alex îmi trage un cot în față, din

greșeală.

— Futu-i! icnește, în timp ce mă îndrept brusc, ținându-mă de obraz.