deschidă hayonul.
— E o chestiune de principiu.
Azvârle bagajele noastre în spate și trântește portbagajul. Credeam
că glumim, dar nu mai sunt așa sigură.
— Hei...
Mă întind spre cotul lui când trece pe lângă mine. Se oprește, ridicând din sprâncene. Am un nod orgolios în gât, care mă oprește să
dau glas cuvintelor care stau să-mi iasă pe gură. Numai că orgoliul a fost cel care ne-a destrămat prima oară prietenia și nu mai am de gând să
repet greșeala. Nu am de gând să nu spun ce trebuie spus, doar pentru că
vrea să o spună el primul.
— Ce-i? întreabă Alex.
Înghit în sec.
— Mă bucur că nu te-ai schimbat prea mult.
Se uită o clipă la mine și apoi – mi se pare mie sau înghite și el în sec?
— Asemenea, spune și îmi atinge capătul unei bucle care mi-a scăpat din coada de cal pe lângă obraz, atât de delicat că abia simt, iar senzația plăpândă mă curentează pe gât. Și îmi place tunsoarea.
Mi se încălzește fața. Și stomacul. Și picioarele par să mi se încingă
puțin.
— Tu ai învățat să folosești o nouă opțiune la telefon, iar eu m-am tuns, spun. Pârtieee!
— Transformare radicală, zice Alex.
— De mare seducție.
— Întrebarea este dacă ai învătat să conduci mai bine.
Îmi arcuiesc o sprânceană și îmi încrucișez brațele.
— Dar tu?
— Aspiră să aibă aer condiționat funcțional, zice Alex.
— Aspiră să nu miroasă ca un cur care fumează iarbă, spun eu.
Jucăm jocul ăsta de când am intrat pe autostrada care duce în deșert.
Sascha Ceramista a menționat în postul ei despre mașină că aerul condiționat merge când vrea, dar a omis să ne spună că a folosit mașina ca să fumeze iarbă în ea, timp de cinci ani la rând.
— Aspiră să trăiască destul cât să vadă sfârșitul tuturor suferințelor umane, adaug.
— Mașina asta, zice Alex, nu o să apuce să vadă sfârșitul francizei Star Wars.
— Păi, cine o să apuce?
Alex a ajuns să conducă de fiecare dată din pricina faptului că i se
face rău când conduc eu. Este îngrozit. Sincer, oricum nu-mi place să
conduc, așa că de obicei îi cedez locul.
Traficul din Los Angeles s-a dovedit o provocare pentru un precaut ca el: am stat la un stop ca să facem dreapta pe un drum aglomerat aproximativ zece minute, până ne-au alungat cei trei șoferi din spate care nu-și mai luau mâinile de pe claxoane.
Acum că am ieșit din oraș însă, se descurcă de minune. Nici măcar lipsa aerului condiționat nu mai pare o problemă așa mare cu geamurile coborâte, în vântul dulceag de flori care ne învăluie. Mai rău e că nu avem mufa de cablu audio, drept care ne rămâne numai radioul.
— S-a mai întâmplat vreodată să circule Billy Joel atât de mult pe calea undelor? întreabă Alex a treia oară, când schimbăm canalul în toiul unei reclame, doar ca să nimerim încă o dată în toiul piesei „Piano Man”.
— De când lumea, cred. Când au construit oamenii cavernelor primul radio, îl difuzau deja.
— Nu știam că ești istoric, zice impasibil. Ar trebui să vii să ții un discurs în clasa mea.
Pufnesc în râs.
— N-ai reuși să mă târăști pe holurile liceului East Linfield nici dacă
aduci laolaltă fiecare tractor pe o rază de zece kilometri de clădirea aia, Alex.
