— Arată bine, zice, de-a dreptul ușurat.

Cobor din mașină și simt asfaltul încins și prin sandale. Având în vedere verile în New York, prinsă între zgârie-norii în care se reflecta soarele la infinit – și, înainte, la cele din Ohio River Valley, o adevărată

capcană de umiditate naturală –, aveam impresia că știam ce-i aia arșiță.

Dar nu. Îmi freamătă pielea sub soarele nemilos al deșertului și îmi ard tălpile dacă stau nemișcată.

— Vai de mine, gâfâie Alex, dându-și părul de pe frunte.

— Bănuiesc că de-aici și extrasezonul.

— Cum de locuiesc David și Tham aici? întreabă, cu un ton dezgustat.

— La fel cum locuiești tu în Ohio, răspund. Jalnic și cu mult alcool.

O spun ca pe o glumă, dar lui Alex îi piere orice expresie și se duce spre portbagaj ignorându-mă. Îmi dreg glasul.

— Glumeam. În plus, stau mai mult în L.A., nu? Acolo nu era așa cald.

— Poftim.

Îmi dă prima geantă, simțindu-mă pusă la colț. Să țin minte: gata cu denigrarea statului Ohio.

Până să ne scoatem bagajele – și cele două sacoșe de hârtie cu mâncare pe care le-am luat când am oprit la CVS – și urcăm trei etaje cu ele spre apartamentul nostru, suntem deja leoarcă de sudoare.

— Simt că mă topesc, zice Alex, în timp ce introduc codul de lângă

ușă. Trebuie să fac un duș.

Cutia se deschide și bag cheia în broască, hâțânând-o exact cum mi-a cerut gazda s-o fac.

— Și cum ieșim, ne topim din nou, subliniez eu. Poate mai bine faci dușul înainte de culcare.

Cheia se potrivește în sfârșit și mă izbesc în ușă, târându-mă

înăuntru și oprindu-mă brusc în clipa în care îmi sună simultan alarma din două locuri diferite.

Alex intră în mine, ca un zid încins și transpirat.

— Ce?

Îi piere glasul. Nu știu exact care dintre gravele probleme le remarcă.

Faptul că este dezgustător de cald sau că...

În mijlocului acestui studio (de altfel perfect), se află un singur pat.

— Nu, zice încet, ca și cum nu avea de gând s-o spună cu voce tare.

Sunt sigură de asta.

— Scria că sunt două paturi, izbucnesc, încercând disperată să

găsesc rezervarea. Fără doar și poate.

Pentru că este imposibil să o fi dat-o atât de rău în bară. Imposibil. A fost o vreme când nu ar fi părut mare lucru să dormim în același pat, dar nu în excursia asta. Nu când totul este fragil și penibil. Avem o singură

șansă să reparăm ce s-a stricat între noi.

— Ești sigură? întreabă Alex și detest tonul agasat din glasul lui, mai mult decât pe cel suspicios care-l însoțește. Ai văzut poze? Cu două

paturi?

Ridic privirea din telefon.

— Evident!

„Sigur am văzut?” Studioul era ridicol de ieftin, în mare parte pentru că fusese anulată o rezervare în ultima clipă. Știam că este studio, dar am văzut poze cu superba piscină turcoaz și veselii palmieri care dansau în briză, iar recenziile spuneau că este curat și chicineta pare mică, dar este șic și...

Oare chiar am văzut două paturi?

— Tipul deține o grămadă de apartamente aici, spun năucită.

Probabil ne-a trimis alt număr de apartament. Găsesc e-mailul și deschid pozele. Uite! Strig. Uite!

Alex se apropie, uitându-se peste umărul meu la poze – un apartament luminos, alb cu gri, cu câteva ghivece cu ficuși ornamentali cărora le merge foarte bine într-un colț și un pat alb vast în mijlocul camerei, cu altul mai mic alături.

Bun, poate că cineva s-a priceput de minune să facă fotografiile astea, pentru că în cadru patul mai mare pare foarte mare, fără să fie, ceea ce înseamnă că celălalt putea fi cel mult dublu, dar sigur ar trebui să fie aici.