Asta vreau să fac toată viața. Să văd locuri noi. Să cunosc oameni noi.
Să încerc lucruri noi. Aici nu mă simt pierdută sau nelalocul meu. Nu trebuie să mă feresc de Linfield sau că trebuie să mă întorc cu groază la cursurile lungi și plictisitoare. Sunt ancorată doar în momentul de față.
— Nu ți-ar plăcea să fie mereu așa? îl întreb pe Alex.
Ridică ochii din carte la mine, zâmbind în colțul gurii.
— N-aș mai avea timp de citit.
— Și dacă îți promit că te duc la librărie în fiecare oraș? O să vrei să
te lași de scoală și să trăiești într-o dubă cu mine?
Înclină capul într-o parte în timp ce cumpănește.
— Probabil că nu, răspunde, lucru care nu mă surprinde din
nenumărate motive, printre care faptul că lui Alex îi plac atât de mult cursurile, încât deja caută programe de specializare în engleză, pe când eu mă zbat să termin numai cu note de opt.
— Ei, trebuia să încerc, oftez.
Alex lasă cartea din mână.
— Uite cum facem. Îti ofer vacanțele mele de vară. Îți țin această ușă
larg deschisă și mergem oriunde vrei, numai să ne permitem.
— Pe bune? întreb nesigură.
— Promit.
Întinde mâna și batem palma, după care rânjim câteva clipe, ca și cum am fi semnat un contract semnificativ care ne-ar putea schimba viața.
În penultima zi, mergem prin liniștea din Cathedral Grove chiar în momentul în care răsare soarele, revărsând un soi de ploaie de lumină
aurie peste pădure, iar când plecăm, mergem cu mașina drept într-un orășel pe nume Coombs, unde principala atracție este o mână de căsuțe cu acoperiș de iarbă pe care paște o turmă de capre. Le facem poze, ne băgăm mutrele în locul capetelor decupate din corpurile caprelor de carton pictate grosolan și petrecem două ore de lux rătăcind printr-o piață plină de mostre de fursecuri, bomboane și gemuri.
În ultima zi plină a excursiei, traversăm insula până la Tofino, peninsula pe care am fi stat dacă nu am fi încercat să economisim fiecare bănuț în parte. Îi fac o surpriză lui Alex și cumpăr bilete (poate îngrijorător de ieftine) pentru hidrotaxiul care ne duce pe insula despre care am citit.
Șoferul bărcii este Buck, cam de vârsta noastră, cu un ciuf de păr blond care-i iese pe sub șapca așezată invers. E chipeș într-un mod complet mizer, cu mirosul specific pielii bronzate amestecat cu paciuli.
Ar trebui să fie grețos, dar lui i se potrivește.
Drumul în sine este cumplit, motorul urlă și trebuie să zbier la urechea lui Alex, în timp ce părul meu îl plesnește peste față din pricina vântului:
— CRED CĂ AȘA SE SIMTE O PIATRĂ CÂND FACI BROAȘTE CU
EA ÎN APĂ, vocea mea răsunând la fiecare ciocnire ritmică a micii ambarcațiuni cu creasta valurilor întunecate și agitate.
Buck dă din mâini, ca și cum vorbește cu noi pe toată durata (mult
prea îndelungată), însă nu-l auzim, ceea ce ne face pe mine și pe Alex să
râdem aproape isteric după primele douăzeci de minute de monolog imposibil de auzit.
— ȘI DACĂ TOCMAI MĂRTURISEȘTE CĂ A COMIS O CRIMĂ?
strigă Alex.
— RECITĂ DICȚIONARUL. INVERS, DINSPRE COADĂ, sugerez.
— REZOLVĂ ECUAȚII MATEMATICE COMPLEXE, spune Alex.
— VORBEȘTE CU MORȚII, spun eu.
— ASTA-I MAI NASOL DECÂT... Buck oprește motorul și vocea lui Alex răsună în continuare. Coboară tonul și îmi șoptește la ureche: Mai nasol decât cu avionul.
— Oprește ca să ne omoare? îi șoptesc și eu.
— Asta zicea? șuieră Alex. A venit momentul să intru în panică?
— Ia uitați, zice Buck, răsucindu-și scaunul spre stânga și arătând cu mâna în față.
— Unde are de gând să ne omoare? murmură Alex, iar eu pretind că
nu râd, ci tușesc.
Buck se întoarce cu un rânjet larg, șui, dar cât se poate de atrăgător:
