— Nu înțeleg.
Alex ia privirea de la poză spre locul în care ar trebui să fie al doilea pat.
— Ah... spunem amândoi în cor, când ne pică fisa.
Se îndreaptă către fotoliul lat fără brațe, din imitație de piele întoarsă
corai și smulge pernele decorative, băgând mâna în cusătura scaunului.
Pliază partea inferioară, fundul ducându-se în jos, astfel încât se întinde ca o saltea lungă și subțirică, cu cusăturile lălâi între cele trei secțiuni.
Un... fotoliu extensibil.
— Dorm eu pe el! mă ofer.
Alex îmi aruncă o privire.
— N-ai cum, Poppy.
— De ce? Că sunt femeie și o să te lipsească de masculinitatea ta de vestic, dacă nu ești cobaiul la fiecare normă de gen cu care te confrunți?
— Nu, zice. Pentru că dacă dormi pe el, o să te trezești cu dureri de cap.
— S-a mai întâmplat, spun, și nu avem de unde ști că de la dormitul pe salteaua gonflabilă. Poate de la vinul roșu. Dar, în timp ce vorbesc, caut termostatul, că dacă e să-mi bubuie capul dintr-un motiv, acela va fi dacă dorm în toropeala asta. Găsesc telecomanda în chicinetă. Vai de mine, îl ține pe 27 de grade.
— Pe bune? Alex își trece mâna prin păr, tamponându-și sudoarea de pe frunte. Și când te gândești că nu par decât 26 de grade.
Dau termostatul la 21 de grade și aparatul pornește zgomotos, dar nu se simte nici o diferență.
— Cel puțin avem vedere la piscină, spun, traversând camera spre ușile din spate.
Dau la o parte draperia și mă clatin, pierzând ultimă fărâmă de optimism. Balconul este mult mai mare decât cel pe care îl am acasă, cu o măsuță roșie simpatică și două scaune asortate. Problema este că trei sferturi din el este acoperit cu folii de plastic, deoarece, undeva deasupra, răsună o zarvă sinistră de zdrăngăneli și scârțâieli mecanice.
Alex iese lângă mine.
— Șantier?
— Am senzația că mă aflu într-o pungă cu fermoar, în interiorul unui corp uman.
— Care are febră, adaugă.
— Și care a luat și foc.
Râde puțin. Un sunet nefericit cu care încearcă să pară vesel, dar Alex nu este vesel deloc. Este Alex. Este foarte stresat și îi place curățenia, spațiul lui și își pune perna de-acasă în bagaj, fiindcă „ceafa mea cu asta
s-a obișnuit” – cu toate că asta înseamnă să nu-si aducă atât de multe haine cât si-ar dori – și ultimul lucru de care are nevoie excursia asta este orice presiune inutilă asupra zonelor sensibile.
Dintr-odată, cele șase zile care ne așteaptă par imposibil de lungi.
Trebuia să fi făcut o excursie de trei zile. Doar cât durau festivitățile nuntii, când am fi avut zone tampon cu nemiluita, și băutură gratis, și timp în care Alex ar fi fost ocupat cu petrecerea burlacilor și mai știu eu ce pentru fratele lui.
— Coborâm la piscină? întreb, puțin prea tare, fiindcă îmi bate inima ca la balamuc, motiv pentru care trebuie să zbier ca să mă aud.
— Sigur, răspunde Alex, după care se întoarce spre ușă și încremenește. Stă cu gura căscată, cântărindu-și cuvintele. Mă schimb eu în baie și mă strigi când ești gata?
Mda. E un studio. O singură cameră, fără uși în afară de cea de la baie. Ceea ce nu ar fi penibil, dacă nu am fi amândoi infernal de stingheriți.
— Îhî, răspund. Sigur că da.
CAPITOLUL 10
Acum zece veri
Hoinărim prin orașul Victoria până ne lasă picioarele și începe să ne doară spatele, iar somnul de care nu am avut parte cât am zburat cu avionul face să ne simțim corpul greu și creierul ca un fulg în briză. Apoi ne oprim să mâncăm niște găluști într-o firidă de loc, cu ferestrele fumurii și cu pereții zugrăviți în roșu, decorați minuțios cu peisaje muntoase aurii, păduri și râuri sinuos curgătoare printre dealuri joase, cu coame rotunjite.
Numai noi suntem înăuntru – este trei după-amiaza, nu suficient de târziu să luăm cina, dar aerul condiționat este puternic, mâncarea divină, iar noi suntem atât de extenuați, încât râdem din orice.
Vaietul răgușit, cu vocea spartă, pe care l-a scos Alex când a aterizat avionul azi-dimineată.
Bărbatul la costum care trece în mare grabă pe lângă restaurant, cu brațele lipite de corp.
Fata de la galeria hotelului Empress, care a încercat timp de treizeci de minute să ne vândă un urs sculptat, de cincisprezece centimetri și douăzeci și unu de mii de dolari, în timp ce noi ne târâm bagajele jerpelite după noi.
— Chiar nu... avem bani pentru... asta, a spus Alex cu un ton diplomat.
Fata a încuviințat energic.
— Nu prea are nimeni. Dar când arta are tâlc, găsești o cale să faci rost.
